Săptămânalul „Viaţa medicală“, publicaţie de
elită între frunzişul maculat al presei româneşti de după marele potop care i-a
dezunit pe proletarii nesătui de revoluţii, dar sastisiţi de „Marx cu
absurditatea-i genială“ (poetul Şerban Codri dixit), găzduieşte la pagina
„Medic-medicină-cultură“ (între carte-arte-muzică şi alte) rubrica de cronică
teatrală „Scena ca o lume“.
În numărul 23/17 iunie 2013 semnează Candid (ce nume frumos!) Stoica (subtilă – şi frustă trimiterea
la stoicism!) articolul Dramaturgie de
tranziţie, care se vrea o cronică la spectacolul Cinci femei de tranziţie de Rodica Popescu-Bitănescu, de la Naţionalul
bucureştean, îndrăgita actriţă al cărei râs ne-a înseninat de atâtea ori
sufletul, ca un clopoţel de stele pus pe şotii.
Meticulos ca un Colombo dintr-o altă poveste,
semnatarul articolulul menţionează ex
abrupto vârsta autoarei – „septuagenara“ – uite-aşa, ca să ştie şi publicul
spectator la ce să se aştepte că, de-ar fi fost o jună Rodică trecând voioasă
pe lângă jun(can)ii treierători de frunze şi le-ar fi desluşit acestora pe înţeles
tainele monoloagelor vaginului, cu profunzimi abisale (de taine vorbesc!),
atunci mai treacă-meargă: fătuţa s-ar fi bucurat de circumstanţe… atenuate.
Deci, prima hibă: „septuagenera“ actriţă s-a
nărăvit la scris, „a pus-o“ şi de-un spectacol pe prima scenă a ţării şi,
culmea! de 11 ani face săli pline (că tot se-ntinde tranziţia asta ca pelteaua)
spre bucuria colegilor săi (Candid y compris).
Investigarea „cazului“ este făcută după toate
regulile detectiviste. Trecem cu observatorul vigilent printre „macarale,
garduri, schele“ (Naţionalul este în plină restaurare, sus pălăria!) atent să
nu se împiedice de niscaiva fiare vechi şi… fiare noi şi, atent mai abitir la
temerarele spectatoare hotărâte să răzbească până la intrarea în teatru fiindcă,
vai! „rar sunt însoţite de bărbaţi cu figuri placide şi indispuse“ (în rest
joviali şi zburdalnici ca nişte cintezoi? – întrebăm noi).
Un moment cu totul neplăcut este traversat de
cronicarul-actor-spectator cu graţie când plasatoarele îi nesocotesc cu insolenţă
legitimaţia de la Guvern care i-ar asigura gratuitate (Guvernul şi gratuităţi!
Ce, eşti copil!) întru gustarea spectacolului. Gluma aceea cu „mutra“
recunoscută prompt ca fiind ba a lui Jean Constantin (inconfundabil bietul, odihnit întru Domnul!) ba a lui Arşinel
(inconfundabil şi el, Catena ştie de ce!) parcă am mai auzit-o undeva (să fie
la Cărăbuş? Să fie?… Măi să fie!)
De acum, atenţiune, atenţiune! Urmează
detalierea pe minute a crimei (Pardon, a serii de teatru!):
Ora
19,30. Detectivul intră în Teatru. Ora
19,45: îşi depune pardesiul la garderobă (nu reiese ce-o fi făcut un sfert
de ceas de când bântuie prin foaier), cumpără un program de spectacol şi după
un calcul al subtil al probabilităţilor, stabileşte vârsta interpretelor, „se înfioară“
şi este „scuturat de un suspin“ aflând din pârdalnicul program că Zina
Dumitrescu (săraca!) a conceput costumele de scenă (de ce nu s-o fi apelat la
Bianca Drăguşanu care s-a lansat cu forţă în papiote, nu pricep şi pace!)
concluzionând cu stoicism că bătrâna croitoreasă „E de felicitat“.
Ora
20,01. Ia cunoştinţă cu decorul. Mă întreb cum o fi decurs schimbul de
politeţuri: – Eu sunt C. S. – Iar eu, decorul. – Mă bucur. – D-apăi eu! Luaţi
loc vă rog… – Unde? În sală e cam ocupat. Aş putea sta pe canapeluţa aceea a
matale? – Regret, nu, gazda aşteaptă oaspeţi – Ah!…
Ora 20,10. „Apare septuagenara –
absolventă IATC promoţia 1960“, care „deduce“ detectivul, va interpreta una din
cele 5 femei „tranzitate“. Păi, de ce „deduce“?! Nu era clar menţionat în
program? După ce deduce şi vârsta celorlalte, face o escală de duioşie în jurul „Profesoresei“ care s-a
nimerit să fie Giliola Motoi (promoţia ’96 la „Luceafărul“ unde-i străluceau
ochişorii după steluţe nove-nouţe profului care avea să-i împrumute numele şi
studentei sale – Profa de azi din piesă).
Ora 20,14. „Impas“. În locul uneia
dintre invitatele aşteptate se prezintă fiica ei. Impasul semnalat prompt de
consemnant ar cam fi generat de tinerica aceea care strica media de vârstă… Urmează o poveste cu moartea (care nu se lasă
invocată de-a surda şi-şi face chiar apariţia în scenă). „Terifiat“, „zguduit“,
spectatorul nostru priveşte în sală şi ce vede el? El vede cum că sala este
„impasibilă“. Zbenghiul cu moartea „ciupită identic din Cercul mincinoşilor“ de
Jean-Claude Carrière (cititori, daţi fuga la Carrière cât mai sunt biblioteci în
urbe, nu vă preocupaţi doar de cariera voastră!), nu păcăleşte pe nimeni.
Ora 20,18. „Sporovăiala“ din care se
desprinde un dor de ruşi. Spectatorul este de data aceasta „îngrozit“. „Hait!“
Ce-o zice NATO?! Na-ţi-o frântă că ţi-am dres-o! Şi totuşi oci ciornâie…
Ora 20,25. Monolog. Nu mai contează al cui. De-o
vreme cam toţi vorbim singuri. Pe scenă joc de societate. Partidă de cărţi (de
alte partide nu se face vorbire.), vorbe, vorbe, vorbe: o fostă iubire, Cioran,
glorie, revoluţia de la „opşnouă“. „Atenţia de la piesă“ îi este furată
spectatorului vigilent (!) de o spectatoare (venită singură) care-şi părăseşte
„scaunul“, traversează spaţiul dintre scenă şi sală şi „dispare într-o direcţie
necunoscută“. Păi ce, era să anunţe pe toată lumea încotro apucă? Singurică-singurică,
de nimeni ne depandând, s-o fi dus şi ea la Iunion sau la… un Ion, pe scenă (şi-n
sală!) fiind femei cam prea multe că, de!, tranziţie lungă, curba demografică
strâmbă…
Ora 20,45. „Zăpăcit, bulversat de atâta
vorbărie“, observatorul lucid zice că rămâne insensibil la mărturia şocantă a
„mitomaniei“ din piesă (cum c-ar fi mitomană Treaba ei, femeie liberă!). Pe
scenă – amintiri, amintiri şi cimilituri cu trimiteri la portalul cortului.
Sala jubilează.
Ora 21,20. Atenţia lui „începe să slăbească“.
Deci până aci fuse numai ochi şi urechi de nu cumva, încercata atenţie, fu cam
dolofană… Apare şi-un pistol (pe care-l avea Gazda în dotare). Legea teatrului cică de vedem noi o armă de orice
fel prin actul I, până prin actul trei aceasta va deveni limbută… Dezamăgire
totală. Nu-i rost de nicio sinucidere. E doar o glumă inocentă. Dar dacă
posesoarea de pistol ar fi avut prevederea să-i pună şi nişte „perle“ adevărate
jucăriei ca, apoi, s-o îndrepte spre public şi să exerseze o tragere la ţintă
ca la carte! Doar şi elevii ajunşi la pubertate de prin Ţara Tuturor Posibilităţilor
botezate în libertate, merg la cursuri cu „jucăria“ pocnitoare la buzunarul de
la piept sau la carâmbul gumarilor de firmă şi nu ezită s-o îndrepte spre sărăntocul
de profesor agasant prin mania lui de a le altera alumnilor virginitatea (i)raţiunii.
Ora 21,25. Autoarea „se foloseşte de
simpatia publicului“. Deci, e simpatizată. Cum de-i creează „lui“ antipatie
această arzătoare cestiune?
În
finalul cronicii amintite aflăm că de fapt „aceasta nu-i o pipă“ à la Magritte,
ci un reportaj. Ne întrebăm de ce va fi ezitat reporterul să abordeze şi
personalul auxiliar din teatru (maşinişti, recuziteri, coafeze, (i)luminişti
etc.
Bag
samă s-o fi dumirit că „nivelul gustului celor care se ocupă de repertoriul
Teatrului Naţional“ se măsoară după cotele apelor Dunării.
În rest, noi,
spectatorii dedulciţi la marea artă a Cuvântului, aşteptăm zile mai bune,
fermecaţi de marea prietenie care există între slujitorii scenei ca o lume de
iubire.