Spre
finalul unei stagiuni în care, din varii motive, au dispărut din repertoriu mai
toate operele şi baletele, fără a fi înlocuite cu noi producţii, ajungându-se
ca, spre exemplu, în luna iunie, să se prezinte doar patru seri de operă,
câteva întâlniri de foaier şi patru zile rezervate unui concurs de canto, cu
bune şi rele, publicul a fost invitat să urmărească reluarea baletului Lacul lebedelor de Ceaikovski, în
versiunea semnată, în urmă cu câţiva ani, de Gheorghe Iancu, şi atunci destul
de controversată. Revăzând acum spectacolul, am avut aceeaşi percepţie a unei
desfăşurări fără strălucire şi nerv, permanent „pe orizontală“ (deşi măcar cele
câteva trepte din fundal ar fi trebuit „exploatate“ pentru a da perspectivă
imaginii de ansamblu), dar şi sentimentul confuziei permanente, parcă mai
accentuat de această dată, pentru că, cel puţin în distribuţia pe care am urmărit-o,
devenea aproape imposibil de priceput care este Siegfried şi care este al său
„alter ego“ Deirfgeis, cei doi balerini semănând teribil ca apariţie, figură,
conformaţie şi prezenţă scenică, îmbrăcaţi oricum identic, aşa încât mă întreb
ce o fi înţeles spectatorul – duetul de dragoste cu Regina mamă era dansat cu
fiul sau cu… celălalt? În actul III, Lebăda neagră, trecând de la unul la altul
(pentru că Rothbart-vrăjitorul este înlocuit cu Deirfgeis), pe cine determină să-i
jure credinţă? Logic, pe Siegfried, practic… greu de spus.
Cert
este că au apărut câteva modificări, în ultimul act, cei doi luptându-se, prinţul
părând a fi înfrânt de „alter ego“-ul rival, Lebăda albă devenind (sau nu) o
„miză“ secundară, pânza neagră imensă acoperindu-i pe toţi, pentru a ieşi din
acele (posibile) valuri doar Siegfried, care, ca şi în prima versiune, se
îndreaptă către Mama ocrotitoare, poate doar trezit din vis sau din lectura cărţii
uitate pe jos. În orice caz, dacă la premieră nu am înţeles de ce era nevoie ca
Majordomul să fie „jucat“ de un… veterinar (cu diplomă) care nu are nici
atitudinea, nici mersul nici altceva care să motiveze apariţia sa pe scenă,
acum i s-a găsit şi ocupaţia şi explicaţia, având grijă de doi câini ai
Reginei, pe care îi tot plimbă, ceea ce determină prezenţa sa aproape permanentă
şi inutilă pe scenă; cel puţin ştie cum să-i determine să stea cuminţi. Cum a
ajuns un veterinar (Dan Condurache) angajat al Operei Naţionale, este o altă
discuţie, dar cum a ajuns alături de balerini…
Ca
imagine generală, totul arată ca o acuarelă, în culori pastel (cu câteva pete
de culoare în actul III), elegant dar tern, dansurile specifice, gândite de
compozitor şi denumite ca atare – Poloneza,
Dans napolitan etc. – sunt înlocuite de ceva fără vreo legătură cu ce a
gândit compozitorul, desenul coregrafic rezumându-se, în actele I şi III, cam
la aceleaşi combinaţii; ansamblul evoluează corect dar neutru, iar soliştii se
remarcă prin acurateţea tehnică, uneori performantă şi expresivă. Pentru Bianca
Fota a fost o adevărată provocare, susţinând, în seara reluării (ca şi la
premieră) rolul Mamei, devenind, în următoarele reprezentaţii, Odette-Odile,
dublu personaj realizat cu siguranţă, graţie şi frumuseţe, delicateţea sa fiind
mai adecvată Lebedei albe, deşi a rezolvat convingător şi partitura Lebedei negre,
care cere totuşi explozie temperamentală spectaculoasă. Pe aceleaşi coordonate
au dansat şi Robert Enache (Siegfried) şi Bogdan Plopeanu (Deirfgeis), relaţionându-se
bine în mişcările adesea „dublate“, etalând o tehnică pusă la punct, aspect
remarcat şi la japonezul Shuhei Yoshida (Beno), şi la Oana Babuşka, Rin Okuno,
Shohei Horiuchi (Prietenii lui Beno, de fapt în „pas de troix“ din actul I); în
superbul duet de dragoste între Mamă şi… cine? Laura Blică-Toader a lăsat
sensibilitatea în plan secund, redând mişcarea mai aproape de gimnastica
artistică, păstrând însă linia desenului inspirat. De altfel, întreaga distribuţie
a fost echilibrată, asigurând unitatea şi fluenţa spectacolului, care s-a
derulat însă în limitele unui demers conştiincios, departe de anvergura aşteptată.
Lipsa suflului romantic s-a regăsit, din păcate, şi în cântul orchestrei,
corect dar sec, aşa cum de altfel a „cerut“ tactarea rigidă a dirijorului Iurie
Florea, departe de ceea ce oricine „simte“ în muzica lui Ceaikovski, profund lirică,
plină de poezie şi farmec, desfăşurată în fraze ample. Acea versiune, trecând
peste stângăcia dezarmantă a soloului de vioară, a avut totuşi coerenţă şi
omogenitate, susţinând balerinii fără decalaje sau accidente.
Faptul
că s-a readus „Lacul lebedelor“ pe
scena Operei, fie şi în această producţie, este demn de apreciat, dovadă şi
afluenţa de public, iubitorii genului aşteptând de prea multă vreme să revadă
un balet; dar programarea a patru reprezentaţii într-o săptămână devine
sufocantă şi pentru interpreţi şi pentru cei din sală.
De-a
dreptul amuzant, s-a reluat după patru ani, cu patru reprezentaţii într-o lună
în care, după cum constatam, pe afişul teatrului au fost doar patru opere,
alternând cu patru zile de concurs – să fie întâmplător acest „patru“ sau purtător
de noroc? Indiferent cum ar fi, probabil că cei care nu au avut răgazul să
(re)vadă acum baletul ceaikovskian îl vor aplauda în stagiunea viitoare, pe
lângă cele două-trei titluri păstrate în repertoriu, la care, de voie–de
nevoie, se vor adăuga ceva noutăţi.