„Sunt în stagiul pe care îl aștept de trei ani. Stau după
program, vreau să văd cât mai multe cazuri. Mi-am dat seama că numai așa poți
învăța medicină, prin cazurile pe care le trăiești «pe pielea ta». Și zi de zi
dau de oameni care mă întreabă de ce nu plec odată din țară. Trebuie să stau de
fiecare dată să le spun de ce nu vreau asta.“ Asta este colegialitatea?
Participarea la izgonirea tinerilor din țară? Nu este destul că „s-au trezit
vorbind“ unii și alții să ne dea sfaturi și să ne spună că „dacă nu ne convine
să plecăm“? Măcar aceia nu au nicio legătură cu medicina, ba chiar se tratează
în străinătate atunci când au o problemă. Însă ori de câte ori îi aud vorbind
pe acești „colegi“, mă cuprinde revolta. Cum îndrăznesc? Este revoltător!
Mesajele care îndeamnă la plecare, care ne izgonesc copiii din
țară ar trebui interzise prin „Carta Universitară“ – am să propun aceasta cât
de curând. Apropo: cum spuneam că voi face, am depus la registratura
Ministerului Educației și Cercetării adresa cu numărul 17.955/2015, în care am
solicitat revizuirea „reformei în domeniul educației și cercetării“, în
mod particular aplecarea minții diriguitorilor pentru a găsi modul în care
învățământul românesc să ducă la „deprinderea activității în echipă,
deprinderea colegialității și colaborării în tot ceea ce tinerii au și vor avea
de făcut“.
Dar să revin la mesajul primit: „Și mi se tot spune că nu am ce
căuta în sistemul ăsta, că nu voi reuși să fac nimic în România, că țara este
plină doar de nepăsători, că îmi vor muri copii în față și nu voi putea face
nimic, că nu o să-mi reziste entuziasmul decât câteva luni. Nu vreau să mă duc
în spitale la noi și să mi se spună asta, în loc să mi se spună să schimbăm
lucrurile în bine și cum să facem asta! (...). Eu vreau să lucrez într-un
sistem caracterizat de colegialitate și să fiu printre oamenii care o să facă
lucrurile să se schimbe. Nu vreau să renunț și nu vreau să mi se mai zică să
renunț. Este nevoie de mesaje ca acestea, pe care le scrieți dv. Aceste mesaje
sunt cele care trebuie răspândite peste tot“.
A spune că nu se poate face nimic este o minciună! A spune că
lucrurile nu se pot schimba în bine este o minciună! Îndemnul la nepăsare, la
necolegialitate, prin faptă sau prin „sfaturi“, ar trebui interzis. A arunca în
eter mesaje de tipul „trăim în România și asta ne ocupă tot timpul“ reprezintă
o atitudine mizerabilă, dizgrațioasă, imposibil de caracterizat în cuvinte
blânde, diplomatice. România nu are nicio vină. România este o țară frumoasă și
bogată. România este o țară din care se fură (aur, argint, alte metale
prețioase și semiprețioase, petrol, gaz, apă, electricitate etc.) de două mii
de ani și încă sunt mulți care își fac planuri de furăciune în continuare.
Stoparea hoției ar schimba totul, decisiv. Stoparea hoției, la care să se
asocieze recuperarea furăciunilor, confiscarea extinsă a averilor dobândite
ilicit (indiferent în ce țară s-ar afla acestea), stoparea distrugerii
pădurilor, utilizarea resurselor naturale pentru români și pentru România, alte
măsuri în același sens ar putea transforma România într-o „Elveție a Europei
Centrale și de Est“. Dar, pentru toate acestea, avem nevoie de tineri în
România, nu alungați peste mări și țări, în fel și chip și cu metode care mai
de care mai dubioase.
Înainte de a merge mai departe vreau să subliniez un lucru cu
importanță capitală. Zilele trecute ne-au arătat că oribilul (pare că) nu are
limite. În Piața Universității, unde tinerii au îngenuncheat și în decembrie
1989 și în aprilie-iunie 1990 spunând Tatăl nostru, a fost huiduită (de cine?)
Biserica Ortodoxă Română. Mihai Eminescu spunea în 1879: „Biserica răsăriteană
e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea
a stabilit și a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât
suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de
înghițirea printre poloni, unguri, tătari și turci, ea este încă astăzi singura
armă de apărare și singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc
dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea și ritualurile ei poate fi
cosmopolit, socialist, republican universal și orice i-o veni în minte, dar
numai român nu e“ („Timpul“, 2 februarie 1879). Unii, alții, din lipsă de una,
de alta, din naivitate, ignoranță sau din alte motive (unele independente de
ei), socotesc. Citesc prin ziare (sau pe pancarte ajunse „întâmplător“ în
mijlocul manifestanților) despre numărul de biserici, numărul de școli, numărul
de spitale (uită numărul de case de amanet, case de „jocuri de noroc“, case „de
toleranță“, cluburi, birturi etc. sau chiar și numărul de bănci sau de
farmacii). Chiar dacă toate aceste investigații (ar trebui urmate de o analiză
serioasă, corectă, pertinentă, onestă) au o importanță, să nu uităm cine și
unde a înființat primele școli și primele spitale – iar răspunsul este știut de
oricine dorește să îl știe: Biserica Ortodoxă Română. Este apăsător, aproape
tragic când ne gândim „unde am ajuns“. Nici înainte de 1989 nu s-a întâmplat
așa ceva. Să se arunce cu pietre înspre Biserică? Nici în perioada 1947–1952 nu
s-a întâmplat așa ceva. Aveau și ăia – vânzători de neam și țară – metodele
lor, dar nu le-a dat prin minte să îndemne pe cineva să arunce cu pietre înspre
Biserică. Oameni buni, trebuie să ne trezim! Ce se petrece cu noi? Nu suntem
mulțumiți. Ni se pare că salariile sunt mici (chiar așa și sunt, dar destui au
salarii uriașe, chiar și între bugetari; diriguitorii ne duc de nas de 26 de
ani, se prefac drepți și promit echilibru). Ne uităm în stânga și în dreapta și
invidiem cele ce se petrec în alte țări. Ne dorim mai mult. Dar de rugat ne mai
rugăm? Înainte de a obține ceva, primul pas ar trebui să fie reprezentat de
cerere. Nici măcar nu realizăm că, dacă vedem, mergem, vorbim, toate acestea se
pot considera un dar. Uităm să cerem. Uităm să mulțumim pentru ceea ce avem.
Iar, de câteva zile, „ne mai trezim și înjurând, acuzând, huiduind“. Măcar
spusele lui Mihai Eminescu să nu le uităm. Poate ne ajută la trezire.
Nu se poate face nimic? Este un „dat“ ca lucrurile să meargă
prost? În urmă cu o vreme, lucram în Ministerul Sănătății. Am descoperit multe
nereguli, am învățat foarte mult „la locul de muncă“. Într-o perioadă de circa
trei ani și jumătate, am reușit să alcătuiesc o echipă de oameni care pentru o
bună bucată de timp au acționat colegial, în echipă. Am pornit de la „aproape
nimic“ și am ajuns să „am“ cea mai bună echipă de sănătate publică din cei 26
de ani care au trecut. Este drept și că echipa pe care am construit-o în
aproape trei ani și jumătate a fost aproape distrusă (după niște alegeri) în
mai puțin de trei săptămâni și jumătate. Este drept și că multe altele s-ar
putea povesti în același sens. Un pesimist ar putea spune: „Vezi, degeaba ai
muncit atâția ani“. Eu nu sunt nici pesimist, nici optimist, că nu ajută la
nimic. Trebuie să fim realiști. Reală este concluzia: se poate! Să
existe colegialitate. Să construiești o echipă. Să vrei și să faci lucrurile
bine. Să schimbi în bine sau să ajuți la schimbarea în bine. Să contribui la
dezvoltarea unei Românii în care să îți dorești să trăiești și din care să nu
îți dorești să pleci nici tu, nici copiii tăi, nici copiii copiilor tăi. Pentru
aceasta trebuie să crezi și trebuie să faci. Să îți păstrezi nădejdea. Să te
străduiești să aduci colegialitatea la locul potrivit. Începând cu tine.
