Într-o zi de iarnă cu zăpadă şi pomi fantomatici în cartierul Cotroceni, fiul meu de 10 ani vine acasă, plin de zăpadă pe căciuliţă şi fular, cu obrajii îmbujoraţi şi o privire intrigată şi, aproape în lacrimi, se apropie de calculatorul la care lucram pentru doctorat şi mă întreabă: mamă, de ce noi nu avem aşa mulţi bani, dacă tu ai învăţat atâta?

   Am căzut pe gânduri, adânc, profund, cu mâhnirea de examen picat, şi o înţelegere ascuţită şi nemiloasă m-a străfulgerat urât şi mi-a relevat definitiv faptul că nu sunt singură pe lume şi că toate lucrurile pe care eu le fac, bine sau rău, se răsfrâng cumva şi asupra familiei mele. Nu, nu asta voisem şi nici să repar starea mizerabilă de lucruri nu voiam, de fapt. Cum aş fi putut să îi explic copilului că nu cantitatea de şcoală contează acum, în vremurile noastre, ci isteţimea şi puterea de orientare, relaţiile bine puse şi adaptabilitatea la nunţi, botezuri şi în general cumetrii, cu sau fără manele disimulate. Cu toată experienţa mea pedagogică de 13 ani, nu aş fi ştiut să îl învăţ cum să fie băiat „deştept“ fiindcă eu nu am fost niciodată o fată „deşteaptă“. Şi la examenul versatilităţii într-o societate în degradare picasem indubitabil şi măreţ!

   Trăiam într-o ţară în care, ca tânăr, speram şi simţeam că puteam face orice, dar care, în timp, îmi devenise tot mai străină şi mai ostilă şi pe care nu o mai înţelegeam. Cu un sistem de valori inversat, cu oameni de calitate care se zbăteau să se adapteze chiar cu preţul ultim al schimbării cinstei pe ruşine şi cu oameni fără valoare care ne conduceau cu lejeritatea incompetenţei inconştiente. Tot mai mulţi, tot mai needucaţi şi mai abuzivi.

   Timp de câteva săptămâni şi luni am reflectat adânc asupra faptului că, deşi făcusem tot ce putusem în profesie: specialitate, primariat la timp, toate treptele academice de la preparator la şef de lucrări date şi luate cu muncă şi onoare, statutul meu era încă şchiop şi nesatisfăcător, că nu aveam să ajung nicicând la idealul liniştit şi prosper al clasei de mijloc, acel status normal şi stabil al profesiei noastre. De câţiva ani buni, vreo şase-şapte la număr, viaţa mea ajunsese un vârtej de muncă, câte 14–16 ore pe zi, la catedră din pasiune, la cabinetul privat, iar viaţa mea personală era redusă la seri târzii şi weekenduri ciuntite. Am realizat că nu sunt fericită.

   Dacă ai făcut totul şi tot nu funcţionează, ce ai putea să mai faci? Schimbă parametrii experimentului.

   Cea mai la îndemână soluţie mi s-a părut plecarea din ţară. Şi pentru că de-a lungul timpului ajunsesem în contact cu mediul academic englez al actualei mele universităţi, am decis să găsesc o cale să plec în Anglia. După un an de examene de limbă şi interviuri, un contract refuzat de mine din motive de condiţii inacceptabile, şi alte demersuri energice, în toamna lui 2007 am ales să plec în U.K. cu una din cele mai mari companii din Marea Britanie.

   Atunci, în febra momentului, nu am realizat decât că mă îndepărtam de mediul care îmi adusese atâta frustrare socială. Apoi, după vreo două săptămâni, după ce a trecut inducţia şi perioada de honeymoon, am început să realizez că păşisem pe un drum fără întoarcere. Şi acesta a fost începutul unui proces de adaptare pe care mărturisesc că nici acum nu l-am încheiat şi probabil că sunt departe de a-l încheia. A fost şi bine şi rău, şi simplu, nostim şi hilar, şi tragic, am plâns mult şi am râs mult, doar aici se naşte umorul englezesc! Am învăţat mult şi încă mai învăţ şi în general am început să îmi construiesc o nouă identitate şi un nou statut.

   Faptul că am început lucrul într-un mic oraş din miezul Angliei, Uttoxeter, historic market place cum mai e catalogat, atestat istoric prin cronicile oficiale ale Elizabetei I, a fost un maxim avantaj pentru mine ca nou-venită. Oamenii, englezi din clasa de mijloc, în majoritate catolici, educaţi şi discreţi, cei mai mulţi retraşi din Londra după momente de frustrare citadină, m-au primit cu foarte multă căldură şi am fost plăcut surprinsă de cât de uşor m-au adoptat şi integrat numai pentru faptul că au simţit apartenenţa de clasă imediat şi au reacţionat prin integrarea similarităţii.

   Nu ştiu să mai spun acum ce m-a şocat cel mai mult: volumul de muncă, câte 35 de pacienţi pe zi în general, salariul imens pe care l-am primit după câteva săptămâni, condiţiile de viaţă şi confortul social sau prolificitatea infrastructurii care îmi permitea ca, deşi locuind într-un sat (cam cât cartierul Cotroceni), să mă conectez în mai puţin de trei ore cu Londra centrală, cu Birmingham ori Derby în mai puţin de jumătate de oră pe autostradă.

   Viaţa se arată simplă dar foarte riguroasă, cu reguli extrem de bine puse la punct, reguli care – am înţeles în scurt timp – formează Sistemul.    

   Acum, la aproape patru ani de la plecare, nu ştiu dacă aş mai putea să trăiesc altfel. Atunci descopeream o societate în care crescusem şi care se guverna prin bun simţ şi moderaţie. Mă simţeam ca un azilant social şi sunt sigură ca sunt mulţi cei care mă înţeleg. Motivul meu permanent de încântare a fost să descopăr că mai toţi pacienţii mei, oameni foarte drăguţi şi calzi (dar care îşi cunosc foarte bine drepturile!), erau un fel de unchi, mătuşi, foşti vecini, colegi din liceu de-ai mei, oameni care se plimbau prin oraş acum 30 de ani şi erau politicoşi, educaţi, nu aruncau gunoaie pe stradă, spuneau mulţumesc cu un zâmbet pe buze, erau discreţi, citeau cărţi şi mergeau la teatru şi la bibliotecă, ajungeau la medic din conştiinţă şi nu în urgenţă şi aveau cea mai potrivită replică în orice situaţie. Regăsirea unui mediu cuminte şi burghez, sigur şi liniştit, prosper şi calm a fost cel mai valoros fapt al acelui moment şi mi-amintesc că mă minunam continuu de normalitate şi bun-simţ ca şi cum mi-aş fi regăsit familia după o perioadă vitregă de pribegie. Bonus, posibilităţi nenumărate şi recomandabile de educaţie medicală continuă şi un salariu mare şi deocamdată sigur.

   Rămâneau totuşi dorul de ţară şi o mare de necunoscute…

Medic primar Medicină dentară, şef de lucrări, doctor în ştiinţe medicale, dna dr. Ruxandra Moraru a fost până în 2007 şefa Disciplinei sănătate orală a Facultăţii de Medicină Dentară din cadrul UMF „Carol Davila“ Bucureşti. În 2007, se stabileşte în Marea Britanie, unde continuă să îmbine activitatea medicală cu cea didactică, fiind clinical lecturer în Primary Dental Care la Queen Mary University of London. Experienţele profesionale de pe meleaguri străine vor face obiectul articolelor dsale, a căror publicare începe în acest număr al săptămânalului „Viaţa medicală“.