După
mai bine de două săptămâni, tot alergăm şi încercăm să „prindem“ cât mai mult
din Festivalul „Enescu“, deşi suprapunerile neinspirate au continuat, iar
multitudinea de evenimente adiacente propuse de organizatori a devenit, pentru
mulţi, năucitoare, lansări de carte şi de disc, dialoguri diverse, pe lângă
ceea ce oferă Piaţa „Enescu“, fiind repere interesante dar prea solicitante
pentru publicul marcat deja de oboseală şi o anume saţietate. Chiar şi cei mai
împătimiţi melomani au senzaţia că vor „depune armele“ curând, începând să
selecteze şi deci să renunţe la urmărirea tuturor manifestărilor.
„Bombardamentul“
cu lucrări contemporane a continuat, sub genericul „Muzica secolului XXI –
workshop – Enescu şi contemporanii săi“ evoluând, la Ateneu, Orchestra de cameră
„Harmonious“ din Osaka, în partituri de Akutagawa, Jolivet (solist flautistul
Ion-Bogdan Ştefănescu), alături de Octuorulenescian, încăpăţânarea celor care obligă publicul să „guste“ muzica modernă
şi în festival depăşind, totuşi, limita suportabilă pentru… muritorii de rând.
Pe
acel podium a cântat însă şi corul „Madrigal“, aniversând 60 de ani de existenţă,
acum condus de Voicu Popescu, în piese renascentiste sau de factură bizantină;
Orchestra Simfonică din Lucerna, dirijată de James Gaffigan, a propus o după-amiază
Dvor˘ák (colaborând cu excelentul violoncelist Truls Mork) şi o alta mozaicată,
incluzând poemul simfonic Isis de Enescu, în care a fost din nou
solicitat corul „Preludiu“ (pregătit de Voicu Enăchescu), apoi un concert
mozartian (cu pianistul Fazil Say) şi o simfonie de Haydn. Mult aşteptată,
revenirea ansamblului „Hesperion XXI“, condus de minunatul Jordi Savall, şi
acum cu „La Capella Reial de Catalunya“, a adus şi de această dată un program
cuceritor, de o elevată ţinută artistică, sub titlul La dinastia Borgia, cucerind, ca de obicei, prin rafinament,
sonorităţi „de altădată“ pe instrumente de epocă, polifonii savante şi o
vizibilă plăcere de a cânta, răsplătind ovaţiile prelungi cu două bisuri încântătoare.
Regalul de muzică bună a continuat, târziu în noapte, o orchestră de asemenea
extrem de îndrăgită şi la noi – St. Martin in the Fields –, acum sub bagheta
ilustrului sir Neville Marriner, a
abordat opusuri de Elgar (reîntâlnire cu violoncelistul Antonio Meneses, ce a
reuşit să contureze „linia mare“ a paginilor lirice, de atmosferă), apoi creaţii
de Mendelssohn-Bartholdy, colaborând cu violonistul Boris Brovtsyn, soprana
Irina Iordăchescu şi mezzosoprana Maria Jinga, alături de Corul Filarmonicii
(pregătit de Iosif-Ion Prunner).
Şi
dacă prima săptămână a fost a pianiştilor, cea de a treia a „aglomerat“
violoncelişti, o programare destul de ciudată determinând succesiunea lor chiar
la câteva ore distanţă, pentru că după ce la Ateneu a cântat Mork, seara, la
Sala Palatului, l-am ascultat pe Gautier CapuÎon, un nume binecunoscut, dar
departe de ceea ce aşteptam în Simfonia
concertantă de Enescu, pe care, de altfel, nici Filarmonica din München şi
nici dirijorul Semyon Bychkov nu au încercat să o înţeleagă, rezumându-se la o
parcurgere anostă şi plată. Culmea este că la fel de inconsistentă a fost şi
redarea Simfoniei nr. 1 de Mahler
sau, a doua zi, a Suitei de Ravel şi
chiar a Simfoniei de Franck, lucrări
atât de ofertante pentru adevăraţii interpreţi, convingându-ne că şi ansambluri
celebre se pot prezenta în faţa publicului (nostru) total neimplicate, privind
popasul în România probabil ca pe o vacanţă… plătită, spre dezamăgirea celor
care veniseră la concerte „ca la pomul lăudat“. În schimb, cine a dorit să le
reasculte pe surorile Labeque a avut ocazia să le admire silueta şi
dezinvoltura, tehnica şi temperamentul, dar cred că doar atât (în Concertul pentru două piane de Poulenc),
cele două bisuri acordate lejer demonstrând că se simt mult mai bine în piese
amuzante, cu tentă de jazz… Din păcate, orchestra nu a entuziasmat nici în
2005, iar surorile au fost (doar) simpatice şi în precedente ediţii ale
festivalului.
Asaltul
muzicii contemporane a continuat cu Requiemul
de război de Britten, lucrare puţin
cunoscută la noi, prezentată de Orchestra Naţională, Corul mixt (pregătit de
Dan-Mihai Goia) şi Corul de copii Radio (dirijat efectiv de Voicu Popescu), la
pupitru James Judd, care a condus cu acurateţe o partitură fără un relief
deosebit, destul de banală, alternând textul în limba engleză cu cel biblic în
latină, într-o desfăşurare lineară, cu prea puţine elemente de contrast,
ansamblurile rezolvând însă cu rigoare scriitura complexă, în compania unor
solişti… variabili – soprana Michaela Kaune, cu un glas amplu şi frazare
frumoasă, în ciuda unui timbru oarecare, tenorul Kim Begley luptându-se cu
probleme lesne de sesizat, baritonul Adrian Erod cu o voce plăcută însă destul
de ştearsă –, într-un demers lăudabil. Multe locuri goale în Sala Palatului,
semn că publicul nu se lasă păcălit şi optează să vină sau nu la concert şi în
funcţie de repertoriu. Culmea este că după doar o oră, la Ateneu s-a cântat tot
muzică engleză (Elgar).
În
fine, vestita Orchestră Concertgebouw din Amsterdam, sub bagheta aceluiaşi împătimit
Mariss Jansons, a oferit opusuri de Beethoven – din nou Concertul nr. 3 („atacat“ în urmă cu câteva zile de Buchbinder),
acum cu excelentul Emanuel Ax, determinând o posibilă… audiţie comparată, apoi
poemul simfonic O viaţă de erou de Strauss, pentru ca a doua zi
dimineaţa să revină la creaţii din veacul trecut – prima Rapsodie de Enescu,
pagini de Prokofiev (Concertul nr. 1
pentru vioară, cu apreciata Lisa Batiashvili, deosebit de mediatizată) şi
selecţiuni din familiara suită Romeo şi
Julieta, urmând o altă suită de balet din muzica rusă – Pasărea de foc de Stravinski –, redate
cu un sunet impecabil, într-o construcţie logică, perfect „desenată“, dar şi de
această dată fără viaţă interioară, deşi implicarea şi cerinţele dirijorului
solicitau o trăire intensă.
Un
punct de real interes a fost, cu siguranţă, Tetralogia wagneriană, despre care
s-a tot spus că s-a prezentat acum la noi pentru primare oară, ceea ce este
profund incorect, pentru că în anii ’80, Iosif Conta a dirijat, de asemenea în
concert, toate cele patru opere componente, interpreţi de cotă care au susţinut
atunci rolurile având posibilitatea să confirme că… s-a mai cântat. Majoritatea
soliştilor au sosit de la Staatsoper Viena, unde Ioan Holender a fost director
aproape două decenii, s-au acceptat şi câţiva de aici, în urma unei audiţii
destul de surprinzătoare, dovadă şi faptul că două dintre fetele Rinului au
sunat jenant, iar majoritatea walkiriilor au fost jalnice. Dar în cele patru
seri, publicul – neaşteptat de numeros – s-a bucurat de o interpretare adesea
de mare frumuseţe, Orchestra Radiodifuziunii din Berlin evoluând superb,
majoritatea soliştilor de asemenea, astfel încât se poate spune că am asistat
la o realizare de clasă, de-a lungul celor aproape 15 ore de muzică wagneriană,
sub conducerea sobră, exactă şi eficentă a experimentatului Marek Janowski.
Sigur
că au continuat şi recitalurile (mai miră pe cineva că au propus lucrări de
secol XX?), că în ţară au concertat parte din formaţiile incluse în festival, că
revista cotidiană nu a renunţat deloc la elogii şi hiperbolizări…
Începe însă ultima săptămână de „alergare“ de la
o sală la alta, melomanii (cam) epuizaţi pregătindu-se totuşi să (re)asculte (şi)
muzică bună în versiuni de real nivel artistic – vom vedea.