Undeva,
pe covor, băiatul meu plimbă un trenuleţ de jucărie. Cântă un cântecel vesel.
Trenuleţul are buline colorate şi roţi cu pistoane. Dincolo de toate, îmi zic,
nu e greu să mulţumeşti un copil. E un semn bun. Pesemne că i-a mai scăzut
febra. E februarie 2014 şi sunt medic în România. Am ales să facem un copil
aici. Am ales să îl creştem aici. Ţara mea. Şi-a ta. Şi-a lor. Şi încerc să îmi
aduc aminte de unde începe totul pentru mine.
Eu
nu ştiam nimic din cele de mai jos când am intrat la medicină. Sunt încă străfulgerat
de inocenţa şi stupiditatea mea de student. Nu vin dintr-o familie cu tradiţie
medicală. Cârlanii ca noi se vedeau de la o poştă. Li se opuneau, lor, oameni
luminaţi încă de atunci. În timp ce eu abia desluşeam harta amfiteatrelor,
liderii noştri erau deja organizaţi. SSM. Sindicatul Studenţilor la Medicină.
Senatul Facultăţii. Se făceau tot felul de miuţe. Se împărţeau şefiile de
serie. În prostia mea admit că habar n-aveam ce face un şef de serie.
Primul
nostru şef de serie a trecut odată şi-a cerut semnături pentru ceva. Ce vrei? Să
fiu şef de serie. Ah, în regulă. Şi-am semnat. Maică precistă, ce tâmpit! Şi-o
spun fără urmă de autoindulgenţă. Şefii de serie făceau anticameră la SSM.
Aranjau examene. Uneori aranjau „tot“ ce ţinea de examene. Se băteau – cică –
pentru studenţii lor. SSM se ocupa de alte lucruri. Burse în străinătate.
Programe de schimb. Pleca cine dorea. Pleca cine trebuia. Discuţii atât de
discrete că nici ei nu ştiau uneori despre ce vorbeau de fapt.
Ulterior
am aflat că se băteau şi pentru alte lucruri mai puţin altruiste social. Gen cămine.
Care unde se duc. Care cui revin. Probleme, revendicări, scandaluri pe
patrimoniu. La SSM, pe-atunci, câteva feţe ieşeau în evidenţă. N-am să le uit cât
trăiesc. Unul a ajuns chirurg şi încă unul bun. Altul a ajuns reprezentant
medical la o firmă de medicamente folosite în cardiologie. Anticoagulante parcă.
Şi al treilea, al treilea a ajuns bine. Foarte bine. Al treilea a ajuns
ministru al sănătăţii.
Acum,
Nicolae Bănicioiu, tânăr PSD-ist, fost ministru al tineretului şi sportului, deţine
portofoliul sănătăţii în România. Eu, de partea cealaltă, la 15 ani de la
primul nostru contact, sunt medic în România şi jurnalist pe sănătate. Ce
ironie a vieţii, îmi zic, să ne întâlnim din nou. Şi ce asemănare, sau poate e
doar în mintea mea înceţoşată de insomnie, între impresia pe care mi-o face
deocamdată tânărul politician şi imaginea copilului meu jucându-se pe covor.
Când
îl văd pe domnul Bănicioiu, parcă aud un cântecel vesel. Pot să percep, în toată
fibra mea, că Leviatanul medicinii noastre e, pentru dânsul, tot un fel de
trenuleţ, dar mai moţat. O jucărie cu tot felul de bile colorate înăuntru. Roşii,
verzi, albastre. Medicii de familie. Taxa de clawback. Pachetul de bază în sănătate.
Închiderea de spitale. Deschiderea de ambulatorii. Copilul împinge trenuleţul şi
cântă. E, cumva, în lumea lui. Cineva, deasupra, veghează. El, ghindoc fericit
pe covor, lipsit de griji şi de responsabilitate. Dar asemănările se opresc
aici. Tot ce riscă băiatul meu dacă îşi buşeşte jucăria e să o strice. Când i
se întâmplă asta, vociferează, plânge, îşi cere jucăria nouă la loc cum era. Nu
pricepe că un pahar spart sau o maşinuţă ruptă nu se pot repara. Se pot înlocui
cel mult.
Mă întreb,
cu admiraţia amintirii mele vagi cu domnul Bănicioiu din perioada SSM, dacă a
speciat intelectual în aceşti 15 ani. Şi nu-mi dau un răspuns liniştitor. În
mintea mea, în cel mai bun caz, noul ministru de la sănătate va trata Ministerul
cum trata şi SSM: un loc în care să te vezi cu prieteni, să glumeşti şi să faci
mişmaşuri. În cel mai rău caz, domnul Bănicioiu îşi va trata ministerul cu atenţia
cuvenită unei jucării noi căreia îi vezi biluţele dar nu-i pricepi mecanismul. În
timp ce îmi frec tâmplele şi mai iau o gură de cafea să îmi înfrunt ziua, nu-l
invidiez. Oi fi eu nedormit, dar rămân optimist. Vine şi vremea somnului meu. Băiatul
e mai bine. Va învinge şi răceala asta. Îşi va reface imunitatea. Va creşte.
Dar pe cine va face bine noul ministru al sănătăţii: pe el sau pe sistem? Dacă
n-aş fi şi eu în trenuleţul domnului Bănicioiu, dacă n-ar fi şi sănătatea mea în
joc, a familiei mele, a prietenilor mei, a pacienţilor mei, chiar m-aş simţi
tentat să-i dau un vot de încredere. Dar mi-e teamă că nu pot face asta. Şi nu
pentru că domnia sa e prea mare pentru jucăria asta. Ci pentru că, regret să o
spun, Nicolae Bănicioiu e (încă) prea mic pentru un asemenea tren.