Bunicul, văzând-o că a început să plângă în momentul în care se împiedicase și se lovise la un genunchi, i-a transmis, zgâmboit: 

„De ce plângi!? Fetiţele la vârsta asta nu plâng!”. 

Om trecut prin viaţă, cu experienţe care mai de care mai diverse, plimbat prin lume și, mai ales, urmăritor constant de programe tv, de seriale și de materiale video, rămăsese conceptual prizonier al unor formule pe care le livraseră, cu siguranţă, toţi cei dinaintea lui. Oare nu nimerise, în miile de ore petrecute în faţa atâtor ecrane, nicio emisiune, niciun reportaj ori măcar un short privitor la modul de a interacţiona cu un copil care plânge?!

Indiferent de câtă informaţie îţi trece prin creier sau cărui tip de materiale continui să te expui, și care-ţi vor crea realitatea interioară, tot în vechile paradigme operezi. Cercetări mai vechi sau mai noi sunt traduse în limbajul comun și transformate în cărţi tipărite și, mai nou, în format ebook și audio. Unele devin pod­casturi, seminarii, traininguri, cursuri online și offline.

Imuabilitatea nu mai are scuze

Nu mai sunt scuze, cel puţin când ești părinte sau bunic, că nu ai de unde afla despre modul în care poţi să te schimbi și să interacţionezi cu fiica ori nepoata. Însă, din păcate, timpul și resursele emoţionale sunt consumate pe conţinut de amorţit tărtăcuţa. Astfel, disponibilitatea adaptativă nu mai există și cei care ar trebui să ofere suport, înţelegere, dăruiesc șabloane sau se transformă în figuri parentale apatice ori intruzive.

La orice moment al zilei m-am aflat în parcul din faţa Centrului Cultural „I.I. Mironescu”, am întâlnit copii însoţiţi de părinţi sau de bunici. Poate că unii părinţi chiar au fost nevoiţi să rămână cu copilul și să răspundă urgent la un telefon sau la e-mailuri. 

Chiar și așa, mi se pare extrem de trist ca mâna stângă să-l ţină flasc pe micuţul care vrea să urce scările unui tobogan, iar dreapta, ageră, să se miște atât de rapid pe ecran, deopotrivă cu privirea. Și, ceea ce-i mai important, viaţa de lângă el, copilul pe care și l-a dorit, să fie precum un scaiete care i s-a prins de mânecă, taman când trecea, absorbit de-ale serviciului, pe lângă o tufă.

Tinerii de ieri și de azi

Când circul cu autobuzul se întâmplă să observ ce le reţine atenţia călătorilor. Recent, m-am nimerit alături de un tânăr bine făcut, care, îndată după validarea biletului, a scos rapid telefonul din buzunar și, vreme de multe staţii, a privit un video cu două pisici care se învârteau și deasupra cărora migrau diverse emoticoane. Chiar n-aș fi scris despre asta dacă respectivul adolescent ar fi fost captat de imaginile unor tinere. (Acum nici nu mi se mai pare deplasat gestul unui profesor de psihiatrie american care, aflat la o conferinţă internaţională într-un centru universitar din România, după ce și-a susţinut prezentarea, cu lejeritate, a deschis telefonul și a căutat – pe un site de întâlniri – femei disponibile în zona în care se afla el.)

Măcar noi, în liceu sau mai devreme, ne holbam înspre alt tip de conţinut, indiferent care era acela, dar mult peste vârsta noastră. Doream să avem anumite experienţe și să devenim bărbaţii care să le poată împlini. Infantilizarea aceasta este suspectă și de natură a pleoști orice extremitate, fie ea cefalică ori subombilicală.

Iluzia înţelegerii sporește

Înainte de asasinarea sa, Martin Luther King Jr. a predicat în Catedrala Naţională din Washington și, vorbind despre dezvoltarea tehnologică și despre relaţia americanilor cu aceasta, spunea: „Una dintre marile probleme ale vieţii este aceea că mulţi oameni parcurg o etapă cu multe schimbări sociale, dar, cu toate acestea, nu reușesc să dezvolte atitudini noi, răspunsuri mentale noi, cerute de situaţia actuală. Ei sfârșesc prin a dormi în timpul unei revoluţii”. 

Știm că oamenii sunt ignoranţi. Mai mult decât cred ei că sunt. Dintotdeauna au fost instalaţi într-o iluzie a înţelegerii. Dar, acum, mi se pare că aceasta sporește.

Unul dintre prietenii mei, universitar cunoscut, entuziast susţinător al tinerilor, afirmă – în faţa oricărui tip de audienţă – că „trăim o adevărată Renaștere”. Niciodată nu l-am contrazis direct, deși mi-a auzit frecvent ideile despre creierul vremii noastre. Opinia mea este că trăim o adevărată AntiRenaștere. Sintagma nu îmi aparţine. E a lui Eugenio Battisti, al cărui volum cu titlu similar a fost publicat în România în anii ’80.