Dacă vi s-a făcut dor de poezie adevărată și vreţi să aflaţi cum sună versuri compuse în pandemie, veţi socoti, ca și mine, publicarea cărţii „Nu striga niciodată ajutor” (Editura Humanitas, 2020) de Mircea Cărtărescu drept cel mai de seamă eveniment al toamnei.

Este al optulea volum de versuri al celui mai însemnat scriitor român contemporan, iar ceea ce-l face, printre multe alte detalii, special este faptul că Mircea Cărtărescu n-a mai scris poezie de 30 de ani.

E „o carte săracă și minimalistă”, spune Cărtărescu, și dă drept pildă chiar modul în care a fost concepută: „Fiecare poem are ca titlu primul vers, așa cum volumul are ca titlu primul vers din prima poezie”.

Prin urmare, se citește ușor. Și repede. Eu am terminat-o într-o seară, pe parcursul unei experienţe de lectură în care am dat la o parte tot ceea ce citisem de Mircea Cărtărescu, pentru a nu fi influenţat în timpul parcurgerii unor versuri care oricum nu seamănă cu nimic din universul poetic anterior al autorului, și mi-am păstrat doar bucuria nudă a cititului.

Sunt însă mai bine de 30 de ani de când am aflat de Mircea
Cărtărescu și încă mă amuză felul în care am dat de scrierile acestuia: i le făcea praf Eugen Barbu în publicaţia de odioasă amintire „Săptămâna”, în şi mai sinistra rubrică „La Judecata de Apoi a poeţilor”.

Mi-a plăcut atât de mult poezia optzecistă, personal, îl consider pe Mircea cel mai talentat exponent al acelei generaţii-cult, încât la un revelion ceauşist, profitând de faptul că mama se dusese în vecini să se uite la televizor (noi renunţaserăm la abonament, de silă – ne sigilaseră portăreii comunişti aparatul pe lămpi), am rămas acasă şi am scris versuri pastişându-le pe ale lui Mircea.

De atunci, îmi petrec destul timp – timp câștigat, vă asigur – citindu-l pe Cărtărescu. N-am să împovărez acest text cu o sforăitoare exegeză. Nu e nici timpul și nici locul. În plus, ar fi împotriva spiritului dezarmant de simplu, dar deloc simplist, în care e scrisă „Nu striga niciodată ajutor”, care dezvăluie uimitoarea capacitate a poetului de a-și transpune gândurile într-un registru auster, genuin.

În 2020, Cărtărescu face poezie cum n-a mai făcut vreodată. O poezie așezată, matură, bântuitoare, cu valoare de corolar al credo-ului artistic. Să luăm, bunăoară, poezia „Cititorule”. Ea sună așa: „cititorule/care cu scârbă/ pufnești/ la poemele mele/ de doi lei/ îţi dau întâlnire/ peste un secol/ atunci/ n-ai să mai pufnești/ iar eu/ n-am să mai scriu versuri/ nici de un ban/ nici de doi”.

Veţi identifica lesne aici o adâncă amărăciune. Dar și o rază de umor - așa cum cârciumarul Palivec al lui Hašek îi dădea întâlnire bravului soldat Švejk în prima duminică de după război. Nu lăsaţi să treacă un secol, întâlniţi-vă acum cu marea poezie din această carte mică.