Joseph Sandler face istoricul conceptului deacting-out plecând de la introducerea
de către Sigmund Freud a termenului agieren
(punere în act). Întemeietorul psihanalizei foloseşte acest termen în acelaşi
fel cu verbul handeln în „Cazul
Dora“, unde este considerat un comportament indezirabil în decursul unei
terapii; el ascunde şi inversează atracţia faţă de terapeut a pacientului sau a
partenerilor într-o relaţie binară. Termenul, definit ca un comportament
încropit invers faţă de direcţiile vectorilor pulsionali inconştienţi, înseamnă
mai mult decât situaţia în care persoana acţionează fără să reflecteze ori fără
a lua în considerare consecinţele. Utilizarea lui a evoluat după momentul
Freud. Astfel, Otto Fenichel în articolul său „Neurotic acting out“ a semnalat anumiţi pacienţi care, în mod
impulsiv, exprimă prin acting-out stări
inconştiente. Un exemplu literar de reacţie acting-out
este considerată uciderea lui Polonius de către Hamlet. La al şaselea colocviu
franco-italian (1995), Francesco Barral îi atribuie lui Joseph Sandler
înlocuirea termenului acting-out cu enacţiune. În dicţionarele de limba
engleză se propun mai multe sensuri cuvântului enactment: decret, act juridic de promulgare; interpretarea unui
rol într-o piesă de teatru; angajare în acţiune. Ultimele două sensuri le găsim
în teatrul lui Shakespeare. Michel Vincent consideră că fenomenul este plasat
între reprezentare şi acţiune, ca o răsturnare a actului reflex, mai degrabă o
răsturnare a acestei răsturnări. În cartea sa: „Maladie de l’adolescence“, tradusă în limba română sub titlul
„Îndurând adolescenţa“, autorul citat afirma: „s-ar putea spune, în cazul unei
enacţiuni, că totul se întâmplă ca şi cum ar fi intervenit o judecată inconştientă,
suspendând efectul suspensiv al gândirii“.
Mama unui elev în ultima clasă de liceu
solicită un examen psihiatric la domiciliu pentru fiul său, care se comportă
nefiresc. Într-adevăr, deşi îl mai despărţeau doar câteva săptămâni până la
bacalaureat, refuză să mai meargă la şcoală şi să se prezinte la acest examen şi
stă mai tot timpul închis în camera sa. O afecţiune până mai ieri stabilă,
pentru mamă, s-a transformat într-o ostilitate manifestă, evitând şi refuzând să
vină în contact cu aceasta. Acceptă cu dificultate interviul psihiatric, afişând
o activitate de frondă şi negându-i orice justificare, în absenţa manifestărilor
psihopatologice. Declară că nu mai vrea să meargă la şcoală pentru a urma o
facultate, ci că are alte planuri, pe care le pune în aplicare fugind de acasă.
Petrece mai multe luni la diferite mânăstiri din Moldova, în intenţia de a se
dedica monahismului şi a studia teologia, dar revine acasă şi îşi continuă
studiile. Acest episod a fost interpretat ca un acting-out faţă de mama sa, căreia îi reproşa faptul că, după
moartea tatălui său, intenţiona să se recăsătorească.
Acting-out
este un termen introdus de psihanaliză pentru a desemna comportamente în mare
proporţie fără reţinere sau efort de amânare, distonând cu motivaţiile şi
psihodinamica Selfului obişnuit şi aparent al persoanei. În configuraţia acting-out se poate identifica conţinutul
refulat şi o opoziţie contestatară a transferului. Exemplul care se dă în
literatura psihiatrică de rezidenţiat este acela al unui adolescent, care, simţind
o atracţie inacceptabilă faţă de o persoană de sex opus, joacă un rol manifest
antipatic. Aşa cum a arătat Freud, nu poate fi vorba aici de o pulsiune pasivă
devenită activă, pentru că, prin definiţie, vectorul instinctual este activ,
numai că el poate fi îndreptat spre un scop pasiv. Fenomenului de pasivitate i
se deschid două niveluri: conţinutul manifest şi încrengătura fantastică subconştientă.
Dacă, în perioada de pasivitate aparentă, se analizează lumea fantasmatică a
pacientului, se poate constata că nu este nici pe departe pasivă, ci conţinută
într-un cazan sub presiune. Deschiderea supapelor prin acting-out face ca activitatea subconştientă să anuleze pasivitatea
aparentă, cu preţul reducerii la tăcere a lumii fantasmatice.
