Coma se află pe primul loc
în grupul stărilor clinice care testează aptitudinile medicului în ceea ce
priveşte diagnosticul şi tratamentul medical. Cauzele comei cuprind o gamă largă
de condiţii temporare sau permanente, reversibile sau fatale, iar spectrul
constatărilor fizice şi neurologice face ca studiul acesteia să reprezinte o
continuă sursă de cercetare a funcţiei cerebrale. Urgenţa pentru stabilirea
unui diagnostic al cauzei reducerii stării de conştienţă a adus în prim-plan
neuroimagistica, testele de sânge şi de lichid cefalo-rahidian (LCR), precum şi
alte analize de laborator. Progresul neuroimagisticii a fost atât de rapid,
încât informaţiile privind fiziologia cerebrală, dependente de observaţiile
clinice, au rămas mult în urmă.
Articolul de faţă abordează
lacunele mari din aceste cunoştinţe şi încearcă să puncteze asupra mai multor
concepte privind coma, care până recent au fost luate ca atare.
Deşi este înţeleasă foarte
bine pentru a fi tratată cu succes în anumite cazuri, o mare parte din aspectul
neurologic al comei rămâne nesoluţionat.
Termenul „comă“ este derivat din grecescul komas, care înseamnă „somn profund“. În
urma unei analize sumare, coma împărtăşeşte anumite caracteristici cu somnul
persoanelor sănătoase. Observaţiile clinice dezvăluie puţine diferenţe între stările
iniţiale de somnolenţă şi stupor, în dezvoltarea normală a stării de somn şi în
evoluţia unei tulburări cerebrale care ulterior produce comă. Constatarea că stările
patologice fac pacienţii mai puţin capabili să se trezească, în timp ce de la
somnolenţa obişnuită ce precedă somnul se poate obţine o stare de vigilenţă
completă nu este utilă din punct de vedere clinic şi nici nu reprezintă o
aprofundare a cunoştinţelor fiziologice. În funcţie de gravitatea bolii sau de
gravitatea lipsei de somn, această observaţie se poate aplica şi pacienţilor
care intră într-o stare cunoscută sub numele de comă. (…)
