La un pacient cu hepatită C, medicul se poate confrunta cu efectele adverse psihiatrice ale terapiei ori cu dilema de a iniţia sau nu tratamentul, dacă bolnavul are deja o afecţiune psihică. Ce-i de făcut? Din SUA, ne dau răspunsul dr. Adriana Neagoe şi dr. Călin Neagoe, care relevă importanţa psihiatrului în managementul acestor cazuri.

"> Consultaţia psihiatrică în tratamentul hepatitei C - Viața Medicală
Ars Medici

Consultaţia psihiatrică în tratamentul hepatitei C

Consultaţia psihiatrică în tratamentul hepatitei C

La un pacient cu hepatită C, medicul se poate confrunta cu efectele adverse psihiatrice ale terapiei ori cu dilema de a iniţia sau nu tratamentul, dacă bolnavul are deja o afecţiune psihică. Ce-i de făcut? Din SUA, ne dau răspunsul dr. Adriana Neagoe şi dr. Călin Neagoe, care relevă importanţa psihiatrului în managementul acestor cazuri.

Anul 2011 a fost, spun hepatologii, unul de cotitură pentru tratamentul hepatitei C. În 2012, vorbim deja despre peste 40 de medicamente în lucru, dintre care două – telaprevir şi boce­previr – au şi trecut de riguroasa administraţie americană federală a medicamentelor şi alimentelor (FDA) şi sunt utilizate de ceva vreme pe piaţa americană, cu mari speranţe de îmbunătăţire a tratamentului acestei infecţii.
Dacă, până anul trecut, se înregistrau doar 45% vindecări la cei trataţi, acum se speră că această bătălie va fi câştigată în următorii ani în proporţie de 75%, ceea ce face ca subiectul de faţă să intereseze întreaga comunitate medi­cală. Cu atât mai mult cu cât eradicarea virusului dintr-un organism ar preveni nu numai simptomele hepatitei cronice, dar şi evoluţia către ciroză şi apoi către cancer hepatic.

 

 

   În ciuda inhibitorilor de protează apăruţi pe piaţă, interferonul şi ribavirina rămân compo­nentele-cheie ale tuturor schemelor de trata­ment, iar noile medicamente sunt doar adăugate acestor două medicamente-standard, ca să crească şansele de eradicare totală a virusului, la fel ca otrava paralizantă pusă în vârful suliţei. Şansele de vindecare au crescut prin folosirea inhibitorilor de protează chiar până la 75%, dar numai cu condiţia ca tratamentul să se desfăşoare la parametrii recomandaţi, cu alte cuvinte în dozele şi pe durata stabilită de hepatolog, în conformitate cu normele indicate de Asociaţia Americană pentru Studiul Bolilor Hepatice (AASLD).
   Se pare că, în lume, ar fi aproximativ 180 milioane de oameni infectaţi cu virusul hepatitei C, iar pentru Statele Unite avem o cifră mai bine pusă la punct statistic: patru milioane de oameni infectaţi. Doar aproximativ 12–28% din cei infectaţi urmează un tratament. Deşi im­pre­cise, aceste procente indică cifre reduse, iar coroborate cu proporţia de numai 45% de trata­ment reuşit, menţionată mai sus, putem deduce că există bariere serioase în privinţa accesului şi continuării tratamentului până la capăt, lăsând deoparte cazurile de rezistenţă la tratament.
   Care sunt deci obstacolele principale în calea posibilităţii tratării până la capăt a acestei boli cronice virale cu mortalitate ridicată? Până nu demult, două erau cele mai grele obstacole, ambele efecte secundare ale tratamentului-stan­dard (peg-interferon alfa combinat cu ribavirină): scăderea severă a nivelului de hemoglobină şi reacţiile neuropsihiatrice. Odată cu progresul realizat în gestionarea anemiilor, prin introducerea factorilor de creştere, ce pot stimula nivelul de hemoglobină, reacţiile neuropsihiatrice sunt, la ora actuală, cauza principală atât a abandonării tratamentului înainte de a fi complet, cât şi a deciziei de a nu accesa deloc tratamentul. Psihiatrul se află, aşadar, la o nouă şi inedită întâlnire cu hepato­logia, având rolul de a participa la selecţia candidaţilor la tratamentul antiviral, dar şi de a contribui la menţinerea lor în acest tratament, în cazul în care efectele neuropsihiatrice ar pune în discuţie continuarea lui.
   Pacienţii infectaţi cu VHC suferinzi de afecţiuni psihice majore sunt, de regulă, excluşi de la tratament, pe motivul că medicaţia le-ar putea înrăutăţi funcţiile cognitive ori emoţionale. Cu toate acestea, experienţele acumulate sugerează că şi aceşti pacienţi pot duce la bun sfârşit tratamentul antiviral şi că doar antecedentele psihiatrice în sine nu ar trebui să conducă la excluderea lor automată, luându-le şansa vindecării de hepatita C.
   Pacienţii cărora li se contraindică terapia antivirală standard: • cei cu afecţiuni psihiatrice necontrolate • cei cu transplant renal, cardiac sau pulmonar • cazurile cu afecţiuni tiroidiene netratate • pacienţii cu afecţiuni medicale severe (hipertensiunea arterială, cardiopatia ischemică semnificativă, diabetul prost controlat, bolile pulmonare cronice obstructive) • cei cu hepatită autoimună • femei însărcinate sau care doresc o sarcină sau care refuză mijloacele contraceptive, dar şi bărbaţii care planifică reproducerea.
   Prin stabilizarea bolnavilor cu afecţiuni psihice în faza premergătoare tratamentului, s-a realizat, într-un număr convingător de cazuri, mai cu seamă în cazul depresiilor, conversia unor pacienţi in candidaţi admisibili pentru tratamentul antiviral şi care, ulterior, au obţinut vindecarea hepatitei C.
   În cele ce urmează, am dori să aducem câteva informaţii generale legate de tratamentul în hepatita C în Statele Unite, pe care medicii de alte specialităţi decât gastroenterologia le cunosc poate mai puţin. Aceasta, pentru ca şi cititorii de alte specialităţi – şi mai cu seamă psihiatrii – să se familiarizeze cu termenii din zona discutată aici şi să aibă o idee asupra modului în care încercăm să balansăm deciziile de a trata sau nu, de a continua sau opri tratamentul în cazul persoanelor infectate care suferă de afecţiuni neuropsihiatrice apărute fie de novo, fie existente dinainte de a se hotărî să accepte tratamentul antiviral.
   Scopul terapiei antivirale la pacienţii cu hepatită C este acela de a eradica total ARN al virusului hepatitic C. Acest lucru se obţine prin răspunsul virologic susţinut (SVR), adică ARN rămâne nedetectabil la şase luni după terminarea tratamentului. Statistica a dovedit că numai în această condiţie se poate ajunge la o descreştere semnificativă a mortalităţii de cauză hepatică, la descreşterea numărului de cazuri de cancer hepatocelular şi la scăderea cererilor de transplant hepatic.
   Cu cât ARN devine mai curând nedetec­tabil, cu atât mai mari sunt şansele ca persoana să ajungă la SVR. Astfel, există persoane care răspund rapid la tratament, încă din primele patru săptămâni, altele care răspund mai greu, după abia 24 de săptămâni.
   Există factori care pot prezice răspunsul la tratament. Unul ar fi genotipul virusului. Astfel, cazurile infectate cu genotipurile 2 şi 3 răspund în proporţie de 80% folosind numai tratamentul standard, fără inhibitor de protează. În schimb, genotipurile 1, 4, 5 şi 6 sunt mult mai greu de distrus. De aceea, în cazul lor, schemele de tratament includ şi noile medicamente apărute, care inhibă proteaza. Încărcătura virală iniţială este şi ea un factor de predicţie. Obezitatea, fumatul (de tutun sau de marijuana) scad şansa de a răspunde la tratament. La pacienţii de rasă caucaziană, s-au înregistrat mai multe succese terapeutice decât la cei de rasă neagră sau hispanică, iar vârsta este şi ea un factor de predicţie, în sensul că ne aşteptăm ca pacienţii vârstnici, mai sensibili la efectele adverse ale medicaţiei folosite, să nu poată duce tratamentul de eradicare până la bun sfârşit. Aderenţa la tratament nu ţine numai de vârstă sau de intoleranţe medicamentoase, ci şi de personalitatea, educaţia sau reacţiile neuro­psihice ale pacienţilor, deci de o serie de factori pe care psihiatrul şi psihologul îi pot modifica prin munca lor cu pacienţii.
   Cea mai ridicată valoare de predicţie o are factorul genetic al pacientului, IL28B. Există trei genotipuri, CC, CT şi TT, unde CC este cel care prezice un răspuns favorabil la tratament. Superioritatea sa predictivă face ca testarea genetică pentru IL28B să aibă un rol important în decizia medicului şi a pacientului de a porni sau nu tratamentul sau în alegerea tratamentului standard şi nu a celui care combină inhibitorul de protează.
   Numim „tratament-standard“ cel în care se foloseşte combinaţia peg-interferon alfa cu ribavirină. Faţă de tratamentul în care se adaugă un inhibitor de protează, acesta este mai ieftin, cu mai puţine efecte secundare şi, evident, cu mai puţine interacţiuni medica­mentoase. Tratamentul-standard se foloseşte 48 de săptămâni în cazurile de infecţii cu genotipurile virale 1, 4, 5 şi 6, iar răspunsul viral susţinut se obţine în numai 45% din cazurile tratate. Pentru genotipurile virale 2 şi 3, acest tratament-standard durează doar 24 de săptămâni, iar şansele de răspuns viral susţinut sunt de 80%.
   Inhibitorii de protează atacă cu precădere nucleul viral şi se preconizează ca noile medicamente să aibă un impact minim asupra organismului infectat. Deocamdată, aceste noi medicamente se folosesc numai în combinaţie cu tratamentul-standard, fiindcă în monoterapie ele creează rapid rezistenţă. De asemenea, ele se folosesc numai în cazurile infectate cu genotipul 1, fiind interzisă folosirea lor pe genotipurile 2 şi 3.
   Telaprevirul poate avea efecte secundare ca prurit, greaţă, diaree, anemie sau efect alergic cu unele cazuri de sindrom Steven-Johnson.
   Boceprevirul este implicat în anemii severe, cu atât mai mult cu cât schemele de tratament în care se foloseşte îl administrează pentru un timp mai îndelungat decât telaprevirul. Ambele medicamente sunt inhibitori de CYP3A4, enzimă care intervine şi în metabolismul altor medicamente.
   Schemele de tratament sunt complicate şi nu prezintă defel obiectul articolului nostru, ele fiind domeniul hepatologilor, care consultă ghidul AASLD. Schemele sunt diferite în funcţie de inhibitorul de protează folosit (telaprevir vs. boceprevir), de încărcătura virologică iniţială, de existenţa sau nu a cirozei şi, nu în ultimul rând, de istoria tratamentului: dacă pacientul este tratat prima oară sau a mai fost supus altui tratament eşuat în trecut.
   Pacienţii imediat acceptabili sunt cei care îndeplinesc condiţiile de mai jos: • vârsta peste 18 ani • ARN viral detectabil • boală hepatică compensată (bilirubina totală sub 1,5 g/dl, INR sub 1, albumina peste 3,4 g/dl, trombocite peste 75.000/mm3, fără ascită sau hepatoencefalo­patie) • biopsia hepatică arată hepatită cronică şi fibroză semnificativă • hematologic au Hb peste 12g/dl (femei), respectiv peste 13 g/dl (bărbaţi), neutrofile sub 1.500/mm3, iar creatinina sub 1.5 mg/dl • doresc tratamentul şi se supun cerinţelor lui • nu au contraindicaţii pentru tratament.
   Efectele secundare ale tratamentului pot fi diverse: simptome de guturai, anemie, trombocitopenie, neutropenie, căderea părului, eritem cutanat, disfuncţie tiroidiană, tuse seacă, dispnee, exacerbarea tulburărilor autoimune, efecte oftalmologice (hemoragie retiniană), efecte teratogenice. Cele mai importante însă sunt cele neuropsihiatrice şi, aşa cum spuneam, reprezintă principala cauză de întrerupere a tratamentului. Dintre acestea, depresia, oboseala, iritabilitatea, episodul maniacal, anorexia şi durerile somatice sunt cele la care ne vom referi în continuare. Factorii de risc pentru ca aceste efecte secundare să apară vor fi amintiţi tot aici: tulburări emoţionale sau de anxietate sau schizofrenie în anteceden­tele personale, istorie familială pozitivă pentru aceste tulburări, efecte neuropsihiatrice resim­ţite cu ocazia tratamentului standard antiviral nereuşit în trecut, dependenţa de droguri sau alcool, doza şi durata medicamentului antiviral, tipul medicamentului antiviral ales.

Depresia şi tratamentul hepatitei C

   Incidenţa cazurilor de depresie pe parcursul tratamentului antiviral este de 20–40%. Cazurile de depresie pot apărea oricând în primele trei luni de tratament, având cea mai ridicată incidenţă intre a patra şi a opta săptămână. Prevalenţa continuă să crească în primele şase luni de tratament.
   Interesant este faptul că depresia netratată din timpul tratamentului conduce la scăderea răspunsului viral. Şi acest fapt nu se datorează doar reducerii eventuale a dozei medicamentului, ci şi depresiei în sine, printr-un mecanism direct, neelu­cidat.
   Factorul principal de risc este existenţa simptomelor de depresie sau de anxietate în faza premergătoare tratamentului antiviral.
   Deşi nu se poate nega că există unele cazuri de pacienţi care nu au niciun fel de astfel de simptom înainte de începerea tratamentului antiviral şi totuşi devin profund deprimaţi în cursul tratamentului, s-a demonstrat clar că există o liniaritate între scorurile la testele de depresie iniţiale şi cele maxime din timpul tratamentului antiviral. Cu alte cuvinte, „spune-mi cât de deprimat sau anxios înainte de tratament este un pacient, ca să-ţi spun că va fi aproape sigur şi mai deprimat pe parcursul tratamentului“. Interesant că persoanele cu antecedente de depresie nu se plâng de simptome de depresie înainte de începerea tratamentului VHC dacă nu sunt întrebate în mod special, chiar dacă ele prezintă aceste simptome. De aceea, măcar o inventariere pe scala Beck ar putea fi utilă, în lipsa unei examinări foarte serioase făcută de un psihiatru. În cazul semnelor de depresie sau orice altă manifestare psihiatrică ce denotă o cât de mică instabilitate înaintea administrării medicaţiei antivirale, atât psihiatrul, cât şi restul echipei de sănătate mintală trebuie să depună absolut toate eforturile pentru a regla mental paci­entul şi a-l aduce la stabilitatea optimă înce­perii şi continuării terapiei antivirale în doza şi pe durata cea mai adecvată eradicării virusului.
   În prospectele casei farmaceutice care însoţesc medicamentele antivirale folosite apare, desigur, recomandarea ca, atunci când apare un efect secundar ca depresia, să se treacă la reducerea dozei medicaţiei antivirale. Din păcate, această recomandare nu are în vedere situaţiile în care scăderea dozei în favoarea reducerii depresiei va afecta eficienţa tratamentului antiviral şi va compromite, de fapt, scopul tratamentului, mai cu seamă atunci când reducerea dozei are loc la începutul curei terapeutice.
   Aşadar, strategia în tratamentul depresiei induse de terapia hepatitei C are o parte profilactică, adică se procedează la tratarea simptomelor depresiei înainte de începerea tratamentului antiviral VHC, atunci când ele există.
   Pentru depresia apărută după începea terapiei VHC, vom prescrie un antidepresiv dacă există simptome care persistă mai mult de şapte zile. Nu este necesar ca aceste simptome să întrunească criteriile DSM-IV, nici în privinţa numărului, nici în cea a duratei lor.
   Studiile au arătat că citalopramul şi paroxetina sunt eficiente. Se mai pot folosi antidepresive ca venlafaxina ori desven­lafaxina, bupropiona şi mirtazapina, dar vom reţine că duloxetina nu este recomandabilă în boli hepatice cronice, conform FDA. Nu există date despre folosirea triciclicelor şi a inhibitorilor de monoaminooxidază, dar riscul lor de toxicitate şi efectele secundare mai importante nu le clasează în topul celor mai recomandate remedii, în cazul de faţă.

Oboseala

   Fatigabilitatea este, de fapt, cel mai frecvent simptom care apare ca efect advers în terapia infecţiei cu VHC. Poate fi doar vârful aisbergului, în cazul în care este o componentă a sindromului depresiv, deci apariţia sa poate fi urmată de întregul cortegiu de simptome al depresiei.
   Apare încă din prima săptămână de tratament, atinge un maximum de intensitate între săptămânile a patra şi a opta, apoi descreşte în intensitate, dar nu dispare decât lent, după terminarea tratamentului antiviral.
   Antidepresivele de tip SRI (inhibitori ai recaptării serotoninei), benefice asupra simptomelor emoţionale ale depresiei, nu au însă prea mult efect asupra manifestărilor somatice, cum ar fi oboseala. Stimulantele sau modafinilul pot fi utile. S-a mai încercat ondansetronul, antagonist al receptorilor 5-HT3, care ar fi ameliorat oboseala la pacienţi cu hepatită C (netrataţi cu interferon). Explicaţia ar fi că excesul de serotonină se poate asocia cu apariţia oboselii, în modelele experimentale animale şi umane. Utilizarea acestui medica­ment este însă însoţită de aritmii cardiace şi constipaţie, iar efectul presupus benefic nu a fost verificat statistic.
   Folosirea agoniştilor dopaminei, cum ar fi amantadina, ropinirolul, pramipexolul, este – teoretic – o altă posibilitate, nici ea verificată statistic.
   O informaţie mai mult anecdotică decât cu aplicaţie practică este şi aceea referitoare la consumul de cafea, care nu numai că a adus cu sine ameliorarea senzaţiei de oboseală, dar a fost asociat cu scăderea spitalizărilor şi a mortalităţii în bolile hepatice cronice, precum şi cu creşterea şansei de răspuns viral susţinut la tratamentul antiviral standard.
   Este important ca, pe lângă intervenţiile psihofarmacologice, să se folosească şi factori de creştere, în vederea menţinerii nivelului de hemoglobină la parametrii normali, ştiut fiind că anemia poate fi una din multiplele cauze ale oboselii.
   Menţinerea balanţei fluidelor este o altă măsură terapeutică de reţinut, întrucât interferonul poate creşte temperatura corporală, acţionând pe centrul hipotalamic de reglare al temperaturii. Stările febrile şi subfebrile pot, de asemenea, conduce la apariţia oboselii. La noi, se foloseşte o formulă simplă pentru a afla cifra aproximativă a aportului de lichide zilnic, prin înjumătăţirea greutăţii exprimate în livre (lb). Spre exemplu, la o greutate de 160 lb (72,5 kg), va fi nevoie de 160/2 = 80 fl oz/zi (aprox. 2,36 l).
   Nu în ultimul rând, sunt avute în vedere strategii comportamentale, cum ar fi educarea pacientului de a-şi drămui energia fizică în reprize scurte planificabile pe perioada unei zile, intercalate de perioade de odihnă şi somn. Educaţia familiei este luată în calcul, pentru ca aceasta să ştie că pacientul are nevoie de sprijin şi de înţelegerea tuturor că nivelul său energetic este diminuat din motive obiective, deci sarcinile şi rolurile sale în cadrul familiei nu vor mai fi, pe perioada tratamentului, aceleaşi ca înainte şi după tratament.

Suicidul

   Ideile de suicid conduc la spitalizarea pacientului în secţia psihiatrică închisă şi la întreruperea tratamentului hepatitei C.
   Este de dorit, bineînţeles, să nu se ajungă aici. Semnele de agitaţie şi de anxietate la un pacient deprimat sunt elementele care prezic frecvent posibilitatea escaladării depresiei înspre gândirea suicidară. Evaluarea atentă a tuturor pacienţilor cu tulburări mentale sau consum activ de droguri sau alcool este esenţială.
   Întrebarea iniţială cu care evaluăm riscul suicidar al pacientului este dacă viaţa mai merită trăită. Un răspuns negativ ne va face să întrebăm dacă îşi doreşte moartea şi, dacă răspunsul la această întrebare este unul pozitiv, vom întreba dacă s-a gândit cumva să îşi ia singur viaţa. Dacă dă un răspuns pozitiv, întrebăm dacă există deja un plan şi cum ar decurge el, dacă are la îndemână mijloacele necesare îndeplinirii lui. În cazul că acest plan există, va trebui să acţionăm activ pentru a îndepărta aceste mijloace din preajma pacientului şi a-i crea un cadru sigur, care să îi protejeze viaţa.

Iritabilitatea

   Acest efect secundar al tratamentului merită o discuţie aparte. Mania provocată de frustrări mărunte şi atitudinea ostilă este un fenomen des întâlnit şi se asistă în unele cazuri la concedieri sau divorţuri, consecinţe sociale nedorite ale tratamentului hepatitei C.
   Din păcate, managementul acestui efect secundar este de multe ori greşit, din cauza unei controverse referitoare la încadrarea simptomului de iritabilitate. El nu este inclus în DSM-IV printre criteriile depresiilor majore, ci printre criteriile episodului maniacal. Cu toate acestea, antidepresivele reduc în multe cazuri semnificativ iritabilitatea. Deci în aceste cazuri nu ar putea fi vorba de un episod de manie, căci altfel antidepresivul este cunoscut ca intensificator al iritabilităţii. Totuşi, în alte cazuri, iritabilitatea este într-adevăr de natură maniacală şi, de aceea, antipsihoticele atipice, litiul sunt cele care o ameliorează, în timp ce antidepresivele sunt total contraindicate.
   Aşadar, unde se termină iritabilitatea legată de depresie şi unde începe episodul maniacal disforic? Dezbaterea este controversată. Aprecieri destul de imprecise ne fac să tratăm cu antidepresive pacienţii a căror iritabilitate este uşoară sau doar moderată şi care au ceea ce noi numim „insight“, adică pot admite că ceva anormal se petrece cu ei, iar pe cei cu iritabilitate importantă, care nu au o vizibilitate bună asupra propriei tulburări, îi tratăm cu antipsihotice atipice, considerându-i mai degrabă în plin episod maniacal.

Mania

   Este de remarcat că ea apare într-o formă atipică, diferită de cea descrisă în manualul DSM, dacă ne gândim la simptomul „oboseală“ de care am vorbit mai sus.
   Un episod maniacal este o urgenţă şi trebuie tratat cu internarea pacientului în unitatea psihiatrică închisă, stoparea medicaţiei antivirale, stoparea medicaţiei antidepresive, inducerea somnului (benzodiazepinele sunt aici valoroase), utilizarea antipsihoticelor atipice ca olanzapina sau risperidonul.

Concluzii

   Pacienţii cu hepatită C care suferă şi de o boală mintală importantă au fost până de curând excluşi de la tratamentul hepatitei C, din teama de a nu se agrava tulburarea psihiatrică prin folosirea medicamentelor antivirale. Experienţa acumulată a arătat că până şi aceşti pacienţi pot tolera tratamentul şi beneficia de vindecarea hepatitei C.
   Totuşi, evidenţa statistică ne demonstrează că existenţa simptomelor psihiatrice iniţiale netratate poate prezice înrăutăţirea lor în timpul tratamentului antiviral, astfel că este necesar ca aceşti pacienţi să fie cât se poate de stabili înainte de a iniţia tratamentul antiviral.
   Tratamentul acestor simptome existente înainte de tratamentul antiviral, dar şi al celor ce pot apărea pe parcursul tratamentului antiviral necesită o foarte strânsă colaborare între hepatolog şi psihiatru, atât iniţial, la luarea deciziei de începere a tratamentului antiviral, cât şi pe tot parcursul acestui tratament, pentru a balansa riscurile ce apar, pentru a preveni stoparea prematură a tratamentului, înlesnind astfel vindecarea infecţiei virale hepatice, fără mult disconfort neuropsihiatric.

Notă autor:

Bibliografie

1. Ghany MG, Nelson DR, Strader DB, Thomas DL, Seeff LB; American Association for Study of Liver Diseases. An update on treatment of genotype 1 chronic hepatitis C virus infection: 2011 practice guideline by the American Association for the Study of Liver Diseases. Hepatology. 2011 Oct;54(4):1433-44

2. Poordad F, Bronowicki JP, Gordon SC, Zeuzem S, Jacobson IM, Sulkowski M. IL28B polymorphism predicts virological response in patients with chronic hepatitis C genotype 1 treated with BOC combination therapy. J Hepatol 2011;54 (suppl 1):56

3. Chopra S. Patient selection for antiviral therapy for chronic hepatitis C virus infection. Uptodate.com

4. Dan AA, Martin LM, Crone C, Ong JP, Farmer DW, Wise T, Robbins SC, Younossi ZM. Depression, anemia and health-related quality of life in chronic hepatitis C. J Hepatol. 2006 Mar;44(3):491-8

5. Raison CL, Borisov AS, Broadwell SD, Capuron L, Woolwine BJ, Jacobson IM, Nemeroff CB, Miller AH. Depression during pegylated interferon-alpha plus ribavirin therapy: prevalence and prediction. J Clin Psychiatry. 2005 Jan;66(1):41-8

6. Altshuler LL, Post RM, Leverich GS, Mikalauskas K, Rosoff A, Ackerman L. Antidepressant-induced mania and cycle acceleration: a controversy revisited. Am J Psychiatry. 1995 Aug;152(8):1130-8

7. Maddock C, Baita A, Orrù MG, Sitzia R, Costa A, Muntoni E, Farci MG, Carpiniello B, Pariante CM. Psychopharmacological treatment of depression, anxiety, irritability and insomnia in patients receiving interferon-alpha: a prospective case series and a discussion of biological mechanisms. J Psychopharmacol. 2004 Mar;18(1):41-6

8. Horikawa N, Yamazaki T, Izumi N, Uchihara M. Incidence and clinical course of major depression in patients with chronic hepatitis type C undergoing interferon-alpha therapy: a prospective study. Gen Hosp Psychiatry. 2003 Jan-Feb;25(1):34-8

9. Schaefer M, Schwaiger M, Garkisch AS, Pich M, Hinzpeter A, Uebelhack R, Heinz A, van Boemmel F, Berg T. Prevention of interferon-alpha associated depression in psychiatric risk patients with chronic hepatitis C. J Hepatol. 2005 Jun;42(6):793-8

10. Raison CL, Demetrashvili M, Capuron L, Miller AH. Neuropsychiatric adverse effects of interferon-alpha: recognition and management. CNS Drugs. 2005;19(2):105-23

11. Raison CL, Afdhal NH. Neuropsychiatric side effects associated with interferon-alfa plus ribavirin therapy: treatment and prevention. Uptodate.com

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe