În ciuda faptului că tulburările musculoscheletice au fost
subevaluate pentru o lungă perioadă de timp în ceea ce privește impactul lor
social și economic, ele reprezintă acum cea mai frecventă cauză de handicap în
țările dezvoltate (1). Osteoartrita este o cauză majoră de dependență și
izolare la domiciliu a populației vârstnice iar impactul său poate fi
devastator, deoarece vârsta înaintată este de multe ori asociată cu pierderea
stării generale de sănătate, prietenilor, membrilor familiei și independenței
financiare (2).
Pacienții care suferă de forme severe de osteoartrită asociate
cu deficiențe funcționale sau diferite grade de handicap pot beneficia de o
abordare terapeutică comprehensivă, ceea ce înseamnă atât un tratament
chirurgical, cât și un tratament de reabilitare. Odată cu dezvoltarea
procedurilor chirurgicale complexe, a implanturilor de lungă durată și
creșterea experienței practice a chirurgilor, aceste intervenții sunt aplicate
unui număr din ce în ce mai mare de pacienți, chiar și foarte în vârstă, care
nu au fost anterior candidați pentru o intervenție chirurgicală. În stadiile
avansate de osteoartrită, chirurgia este singura intervenție eficientă, cu
rolul de a restabili funcționalitatea și calitatea vieții (3).
Datorită progreselor tehnologice și medicale din ultimul secol,
oamenii trăiesc mai mult și nu mai este adecvat a cuantifica succesul medical
prin numărul de ani pe care un individ îi trăiește după o afecțiune, astfel
încât independența și capacitatea funcțională au devenit criteriile importante
de evaluare în medicină (4).
Funcționalitatea pacientului reprezintă principala preocupare a
medicinii moderne. Clasificarea internațională a funcționalității,
incapacității și a stării de sănătate (CIF) oferă un instrument științific
internațional de evaluare a funcționalității și dizabilității, făcând trecerea
de la un model medical strict la un model biopsihosocial complex (5). Acesta
evaluează handicapul sub toate aspectele sale: deficiențe ale funcțiilor
organismului și ale structurilor corpului, limitări de activitate la nivel
personal și restricții de participare la nivel social. Acesta oferă, de
asemenea, o clasificare și un model de evaluare a mediului social și construit
(6, 7). Scopul CIF este de a oferi un limbaj unic și standardizat pentru a
descrie și a califica domeniile sanitare și condițiile aferente și pentru a
oferi un fundal comun măsurării efectelor acestora asupra sănătății (8).
Funcționalitatea este punctul de plecare al strategiilor de
reabilitare, care au scopul de a permite persoanelor cu diferite condiții de
sănătate care se confruntă sau sunt susceptibile de a experimenta dizabilități
să atingă și să mențină funcționarea optimă, în interacțiune cu mediul lor (9,
10). Dezvoltarea seturilor CIF reprezintă o abordare importantă pentru a aplica
această scală în practică de reabilitare (11). Asemenea altor afecțiuni
cronice, a fost stabilit un set CIF și pentru osteoartrită (12). (…)
