Descoperirea antibioticelor a reprezentat una dintre cele mai
mari realizări științifice ale secolului XX. În unele domenii ale patologiei,
antibioticele au schimbat tabloul clinic și prognosticul, readucând optimism și
încredere în posibilitățile terapeutice ale medicinii. Din păcate însă,
entuziasmul firesc generat de rezultatele obținute a dus la unele exagerări,
ajungându-se până la a se atribui antibioticelor un statut de mijloc terapeutic
antiinfecțios universal, lipsit de riscuri și cu o mare accesibilitate.
Cunoștințele noi privind interferențele dintre diferite clase de
antibiotic precum și cele cu alte medicamente, recunoașterea unui grad de
toxicitate pentru unele antibiotice, evaluarea eficacității antibioticoterapiei
în diferite context clinice etc. au schimbat mult punctele de vedere inițiale
ale practicienilor față de antibioticoterapie. Deosebita dezvoltare din
ultimele decenii a imunobiologiei a creat premisele unei analize științifice a
impactului dintre mijloacele de apărare antimicrobiană cu care este dotat
organismul viu și mijloacele terapeutice reprezentate de antibioticoterapie. O
integrare exhaustivă a rezultatelor obținute de cercetarea fundamentală
imunologică în practica medicală nu a fost încă realizată, cu atât mai mult cu
cât multe din întrebările care s-au ivit în legătură cu multiplele
interdependențe nu și-au găsit un răspuns satisfăcător.
Printre efectele nedorite cauzate de abuzul de antibiotic se
citează creșterea frecvenței reacțiilor de hipersensibilitate alergică, apariția
unor afecțiuni severe în patologia adultului, dar mai ales în patologia
nou-născutului. Tendința unor specialiști de a preveni infecțiile din cursul
unor boli cronice de sistem sau neoplazice prin antibiotic s-a dovedit a fi
incorectă. La terenul deja aflat sub imunosupresie, se adaugă o nouă cauză,
care interferează cu capacitatea imună a organismului. Desigur, în afecțiuni
acute evidente, în care potențialul infecției depășește capacitatea de apărare
a organismului, antibioticoterapia rămâne indicată, dar alegerea schemei
terapeutice va trebui să țină seama de sumarea imunodepresiei prin
administrarea unor antibiotice cunoscute ca imunosupresive. Practicianul va
trebui să aprecieze într-un mod favorabil pacientului utilitatea
antibioticelor, alegerea celor mai adecvate, durata tratamentului și să depună
eforturi pentru a îmbunătăți capacitatea metabolică și imunobiologică a
bolnavului.
Interrelațiile antibiotice–fagocitoză
Unele antibiotice interferează cu procesele chemotactice, fie în
sensul stimulării, fie al inhibării acestora. Antibioticele au capacitatea să
modifice procesele de adsorbție a particulelor pe fagocit și, cu precădere,
fenomenele de opsonizare în anumite momente, în grade diferite și, de regulă,
potențator. De pildă, s-a demonstrat că unele antibiotice interferează cu atașarea
moleculelor opsonice, prin fragmentul Fc, pe suprafața granulocitului
neutrofil, prin mai multe modalități și anume: interacțiune directă cu proteina
opsonică, modificarea reacțiilor care conduc la atașarea opsoninelor pe
fagocit, îndepărtarea (sau revelarea) pe suprafața germenului a moleculelor
responsabile de legarea opsoninelor.
Alte cercetări au arătat că antibioticele pot să blocheze sau să
modifice receptorii C3b și Fc de pe membrana fagocitului, încetinind sau
accelerând în acest fel adsorbția particulei care urmează să fie înglobată. Pe
de altă parte, se contestă că antibioticele ar acționa prin modificarea
situsurilor de suprafață ale fagocitului. În schimb, este unanim acceptat
faptul că factorii antifagocitari pot să fie eliberați de pe suprafața
germenilor bacterieni consecutiv tratării cu antibiotice. S-a demonstrat, de
asemenea, eliberarea în mediu a unor factori antifagocitari din peretele
celular sau din capsulă, în prezența antibioticelor, în special a acelora care
acționează prin inhibiția sintezei peretelui celular bacterian (cefalosporine).
În prezent există numeroase date atestând intrarea
antibioticelor în interiorul celulei fagocitare. Procesul de înglobare a
particulelor în celula fagocitară poate fi influențat de antibiotice fie în
sens stenic, potențator, fie în sens inhibitor. Cel mai important mecanism prin
care antibioticele în doze mici stimulează ingestia particulelor în fagocit
este „pregătirea“ suprafeței particulei pentru a putea fi ușor înglobată.
Această modalitate de facilitare a fagocitozei indusă de antibiotic a fost
demonstrată mai ales în cazul germenilor bacterieni preincubați, în prezența
concentrațiilor mici de chimioterapice. S-a demonstrat, de asemenea, și
împiedicarea sau încetinirea procesului de înglobare a germenilor în fagocit
sub acțiunea antibioticelor.
Tendința de acumulare și concentrare a antibioticelor în
lizozomi este un fenomen general, întâlnit nu numai în celulele cu proprietăți
fagocitare, ci și în alte structuri, cum ar fi epiteliile tubilor contorți
proximali ai rinichiului sau epiteliul senzorial din cohlee și din vestibul.
Sub acțiunea antibioticului, are loc prelungirea fazei de lag, cu inhibiția sau
întârzierea fazei de creștere exponențială a populației bacteriene, având drept
urmare facilitarea digerării germenilor de către fagolizozomi.
Interferența între „pregătirea“ germenului de către antibiotic și
eliberarea unor enzime bacteriene autolitice poate potența digestia
intracelulară, dar în măsură diferită, în funcție de bagajul enzimatic al
germenilor.
Unele chimioterapice pot să afecteze evenimentele postingestie
din fagocitoză, inclusiv metabolismul fagocitar cu consecințele sale asupra
puterii bactericide a fagocitului.
Imunosupresia indusă de antibiotic
Imunosupresia reprezintă o formă particulară de imunodeficiență,
deci de diminuare a imunoreactivității, urmare a intervenției factorilor
imunosupresivi. Antibioticele se situează la granița dintre factorii
imunosupresivi chimici și biologici. Antibioticele prezintă următoarele efecte:
inhibiția sintezei de anticorpi (in vivo), diminuarea procesului de
transformare blastică limfocitară în prezența mitogenilor nespecifici,
deprimarea sintezei de acizi nucleici limfocitari, negativarea testelor de
imunitate umorală sau celulară (in vitro), inhibiția diferitelor forme
de citotoxicitate, modificări ale raportului dintre subpopulațiile de limfocite
imunomodulatoare.
Toate antibioticele pot să inducă reacții de hipersensibilitate
imună. Tipurile (cele mai frecvente) de reacții din această categorie sunt:
hipersensibilitate imediată de tip I (atopică), hipersensibilitate de tip III
(prin complexe imune), hipersensibilitate întârziată de tip IV și
hipersensibilitate imediată de tip II (de tip citotoxic).
Decizia de instituire a tratamentului cu antibiotice va trebui
să ia în considerare și riscul de reacții de hipersensibilitate. În acest sens,
evaluarea terenului imunobiologic – în care sunt incluse antecedentele
alergice, capitalul genetic, starea metabolică, prezența neoplasmului, vârsta,
terenul gravidic, starea de nutriție etc. – va trebui să preceadă momentul
deciziei de instituire a antibioticoterapiei.
O atenție specială se va acorda capacității imunologice
individuale și posibilităților de interferare a acesteia prin antibioterapie.
Se va face o apreciere cât mai exactă a beneficiilor și riscurilor pe care le
implică administrarea antibioticelor.
Apariția unor fenomene limitative, cum sunt, de exemplu,
rezistența microbiană la antibiotice și reacțiile de hipersensibilitate imună,
a determinat intensificarea cercetărilor pentru obținerea unor noi clase și
categorii de antibiotice, unele, este adevărat, foarte utile, dar care aplicate
în practică s-au dovedit că nu sunt lipsite, la rândul lor, de riscuri. În
ultimul timp, tot mai mulți cercetători și practicieni își concentrează atenția
în sensul unei reevaluări obiective a rezultatelor, dar și al recunoașterii
unor implicații pe care le presupune antibioticoterapia.
Bolnavii cu imunodeficiență, de obicei cunoscută, vârstnicii,
copiii pot să prezinte comportamente imunitare patologice: toleranță imună,
paralizie imună, imunosupresie, fenomene de autoimunitate. Unele antibiotice,
administrate în doze crescute, își obiectivează un efect virtual direct
limfocitotoxic asupra unor subpopulații ale sistemului limfoid, cu efecte
nefavorabile în modularea răspunsului imun.
Există, de asemenea, concentrații care determină imunosupresie,
de obicei printr-un mecanism de împiedicare a recunoașterii antigenului de
către limfocitele T, B sau de memorie, antigen-reactive. Aceste concentrații
sunt deseori variabile de la individ la individ, iar practicianul va trebui să
fie în măsură, printr-o experiență personală adecvată cazului, să aprecieze
biodisponibilitatea individuală.
Colaborarea cu specialistul de laborator este foarte importantă și
numai o colaborare permanentă, cu reevaluări repetate, poate să asigure
eficacitatea unei corecte interpretări a datelor de laborator.
Evoluția stării clinice a bolnavului sub tratamentul cu
antibiotice va trebui reevaluată, cunoscută fiind diminuarea capacității de
discriminare a reactivității biologice în stările de deficiențe metabolice, la
bolnavii cu neoplasme etc. Va fi evaluată foarte atent capacitatea imună a
organismului, astfel încât antibioticul să fie rezervat numai acelor situații
în care se apreciază că posibilitățile naturale de apărare a organismului sunt
depășite.
Când s-a luat decizia de tratament cu antibiotice, acesta va fi
început imediat, deoarece eficiența este maximă în faza de multiplicare
microbiană, iar reactivitatea organismului este mai puțin influențată. Nu
trebuie uitat niciodată că antibioticoterapia înseamnă aproape întotdeauna
„alegerea răului cel mai mic dintre două rele“.
