Boala Dupuytren (fibromatoza palmară),
frecvent o descoperire incidentală, afectează 4–6% din populaţia globului. Este
o entitate fibrotică evolutivă ce interesează fascia palmară şi digitală.
Factorii de risc cuprind munca manuală cu
expunere la vibraţii, traumatisme, alcoolism, fumat, diabetul zaharat,
hiperlipidemia etc. Se pare că alcoolul ar juca un rol în etiologia bolii
Dupuytren, dar nu este sigur dacă această relaţie are legătură cu excesul de
alcool. Patogenia în boala Dupuytren este încă neclară, însă mecanismele
inflamatorii ar putea fi luate în considerare. În faza acută, pacienţii prezintă
raportul de monocite/limfocite T semnificativ crescut, în timp ce numărul
limfocitelor B periferice CD5+ este semnificativ scăzut. Raportul limfocitelor
T CD4+/CD8+ şi numărul limfocitelor NK sunt crescute nesemnificativ. În
stadiile avansate, raportul monocite/limfocite B rămâne nemodificat.
În 1833, Guillaume Dupuytren a fost primul
care a descris entitatea clinică care îi poartă numele. Boala constă în
contractura fibrotică cronică a fasciei palmare, este o tulburare cronică
caracterizată de apariţia de noduli şi corzi în palmă şi/sau aponevroza palmară.
Ambele 
mâini sunt implicate cu frecvenţă egală şi boala este de obicei
bilaterală, deşi adesea este mai severă la una din mâini. Degetele cele mai
frecvent implicate (în ordine descrescătoare) sunt: IV, V, III şi II.
Incidenţa bolii Dupuytren este în jur de 20%
la persoanele peste 65 de ani. Prevalenţa bolii Dupuytren a fost determinată la
14% la pacienţii cu diabet zaharat tip 2, la ambele sexe. Prevalenţa creşte
paralel cu vârsta şi cu durata diabetului zaharat tip 1. Prevalenţa s-a corelat
cu retinopatia şi neuropatia în diabetul zaharat tip 1 şi cu microalbuminuria
în diabetul zaharat tip 2. S-a observat că la unii dintre pacienţii cu boala
Dupuytren pot să apară malignităţi hematologice. La pacienţii cu vârste sub
50 de ani, boala Dupuytren tinde să evolueze mai repede decât la cei mai în
vârstă.
Histologic, sunt implicaţi miofibroblaştii.
Iniţial, există un stadiu proliferativ caracterizat de creşterea miofibroblaştilor.
S-a sugerat că boala Dupuytren ar fi consecinţa hipoxiei locale cauzate de ischemia
cronică.
Frecvent, boala Dupuytren este asociată cu
alte entităţi clinice. Alte condiţii care determină contracturi sunt
osteoartritele, mobilitatea limitată a articulaţiilor poate fi constatată la
pacienţi cu diabet zaharat cu durată lungă. Uneori, există asocierea cu boala
Peyronie (fibroza idiopatică a corpilor cavernoşi).
Forma familială a bolii Dupuytren a fost
raportată, ceea ce sugerează transmiterea autozomal dominantă cu penetranţă
incompletă. S-a
menţionat că diateza Dupuytren există când boala Dupuytren
apare la o persoană tânără cu antecedente heredocolaterale. În diateza
Dupuytren, pacienţii prezintă noduli palmari.
O asociere a bolii Dupuytren cu consumul de
alcool a fost adeseori observată. Pacienţii cu ciroză hepatică au prevalenţa
bolii Dupuytren de 66%, iar pacienţii alcoolici fără ciroză au prevalenţa bolii
de 27%. Se consideră că alcoolul este un factor etiologic al bolii Dupuytren.
Boala de ficat a fost, de asemenea, sugerată ca factor etiologic.
S-a
notat o incidenţă crescută la pacienţii cu epilepsie care primesc tratament
cu fenobarbital (afectată funcţia ficatului). Prevalenţă crescută a fost
semnalată şi la pacienţi alcoolici cu/fără afectarea ficatului, ceea ce conduce
la concluzia că alcoolul (mai degrabă decât afecţiunea hepatică) a fost asociat
cu boala Dupuytren. S-a arătat că la cei cu ciroză cronică prezenţa bolii
Dupuytren sugerează legătura cu alcoolul (valoarea predictivă pozitivă este de
90%).
Contractura Dupuytren este o entitate uşor
de diagnosticat clinic. În peste 96% din cazuri, simptomele iniţiale sunt
noduli multipli la nivelul palmei. Precoce, contracturile pot să lipsească.
Histologic, leziunile diferă, depind de stadiul clinic când biopsia este
efectuată.
Chiu şi McFarlane au descris
clinicopatologic trei stadii ale bolii Dupuytren: precoce, activ şi avansat.
Rapoartele anterioare au indicat că mecanismele inflamatorii sunt implicate în
patogenia bolii. Numeroşi autori au raportat că nodulii conţin celule
inflamatorii; în principal
limfocite şi macrofage. Frecvenţa crescută a limfocitelor
T activate (HLA-DR+) a fost detectată în ţesuturile biopsiate. S-a demonstrat şi
rolul citokinelor cu originea în celulele T: TGFβ induce transformarea fibroblaştilor
în mioblaşti, care sunt responsabili de contractarea aponevrozei.
O asociere semnificativă a fost găsită între
boala Dupuytren, HLA-DR3 şi autoanticorpii faţă de tipurile I–IV de colagen. În
stadiul activ, monocitele şi celulele T tip NK cresc semnificativ. Raportul
limfocitelor T CD4+/CD8+ este crescut şi, de asemenea, numărul limfocitelor NK
este crescut, dar aceste alterări nu sunt semnificative. S-a raportat o
reducere semnificativă a numărului limfocitelor B periferice CD5+.
Există autori care au descris prezenţa
anticorpilor antinucleari. TGFβ este una dintre citokinele răspunsului imun
mediat de Th2. Răspunsul imun mediat de Th2 se asociază cu fibroză masivă în
cadrul bolii Dupuytren. Semnificaţia TGFβ în boala Dupuytren a fost menţionată
de numeroşi autori. Macrofagele reprezintă una din sursele principale de TGFβ
în boala Dupuytren. TGFβ prezintă efect profibrotic. Limfocitele NK sunt
hiperactivate, secretă citokine Th2 (ex. IL-13). Activarea TGFβ1 depinde de
metaloproteinaza-9 (MMP-9) suprareglată de IL-13.
În patogenia
bolii Dupuytren există alterarea răspunsului imun; sunt implicate limfocitele
T, este crescut rolul monocitelor, al limfocitelor NK. Mecanismul exact al
contracturii încă nu este clar. Se pare că pacienţii alcoolici prezintă o
prevalenţă crescută. Totuşi, majoritatea celor cu boala Dupuytren nu sunt pacienţi
alcoolici. Unele studii au susţinut rolul fumatului în boala Dupuytren. Fumatul
excesiv la pacienţii alcoolici ar putea să explice prevalenţa bolii Dupuytren
la acest grup. Mecanismul prin care consumul de alcool este asociat cu boala
Dupuytren încă nu este elucidat. S-au sugerat efectele asupra circulaţiei
locale în palmă, lezarea ţesutului gras provocând un răspuns fibrotic şi variaţii
în producerea de prostaglandine, dar niciunul dintre aceste mecanisme nu a
fost clar stabilit.
