Şi totuşi, în unele colţuri, trecătorii sunt surprinşi de apariţia unor temple sau lăcaşuri de cult – shrine-uri – dedicate unor zeităţi ale naturii. Acestea devin din ce în ce mai numeroase şi mai active în zonele rurale sau în orăşele mai mici, cu tradiţii încă păstrate în vâltoarea vremurilor.

     Şintoismul este una din marile religii ale Japoniei, religia indigenă, care a apărut în timpuri imemoriale ca manifestare a respectului faţă de natură şi de locuri considerate sacre. Cele mai cunoscute shrine-uri sunt cele care adăpostesc cele trei simboluri ale imperialităţii japoneze: oglinda, spada şi bijuteria. Acestea sunt Ise Jingu, Atsuta Jingu la Nagoya şi Meiji Jingu la Tokio. În plus, există numeroase jinja, lăcaşuri de cult mai mari sau mai mici, cu istorii seculare, care se întâlnesc la tot pasul, atât în zonele turistice, locuite, cât şi în vârfuri de munte. Suprafaţa Japoniei fiind trei sferturi muntoasă şi acoperită de păduri, acestea au fost dintotdeauna considerate lăcaşuri ale Divinităţii. De asemenea, viaţa de-a lungul coastelor mării, pescuitul ca activitate periculoasă, care cere îmbunarea zeităţilor, au determinat construcţia acestor porţi specifice denumite torii în localităţile marine. Sunt ubicuitare, încât aproape încep să treacă neobservate, dar, la diferite ocazii, ele devin locuri de petrecere, unde se strânge colectivitatea, cu mic cu mare, la festivaluri denumite matsuri. Acestea au loc pe tot parcursul anului, unele fiind specializate în diferite domenii şi atrăgând pelerini din întreaga ţară.

     În viaţa de zi cu zi, japonezii includ foarte rar rugăciunea sau manifestări cu caracter religios, dar la anumite momente cruciale ale vieţii, numeroase familii respectă unele tradiţii. De exemplu, la o sută de zile de la naşterea unui copil, acesta este prezentat zeilor din cartierul în care locuieşte, într-o ceremonie prin care aceştia sunt rugaţi să îi poarte de grijă noului membru al comunităţii. Pentru fetiţele de 3 şi 7 ani, ca şi pentru băieţii de 5 ani, se organizează de către familiile acestora o ceremonie similară, în care copiii sunt îmbrăcaţi tradiţional, în chimonouri festive, iar preotul şintoist rosteşte o formulă menită să îi protejeze. Cununii şintoiste se oficiază mult mai puţin decât cele asemănătoare ritualului creştin, deoarece majoritatea tinerelor japoneze visează să îmbrace rochia albă de mireasă. De obicei, la sărbătorirea majoratului, la începutul lui ianuarie al anului în care împlinesc 20 ani, fetele se îmbracă în chimonouri fastuoase, care le satisfac apetitul pentru costumul tradiţional.

     Anul Nou este sărbătoarea principală în Japonia, când întreaga activitate productivă încetează, numai lăcaşurile de distracţie şi consum sunt foarte căutate. Ca şi cele de cult, căci la cumpăna dintre ani, mireni şi călugări budişti se adună la templu pentru a bate clopotele, de 108 ori, căci acesta este numărul păcatelor care trebuie alungate şi al ispitelor care trebuie învinse. În ziua de Anul Nou, japonezii sărbătoresc în mod tradiţional cu un anume ritual care include sake şi preparate culinare cu simbolism specific, dar şi vizita la shrine pentru a se ruga pentru sănătate şi pace.

     La 3 martie este sărbătorită ziua fetiţelor, iar la 5 mai cea a băieţilor, de asemenea cu meniuri şi obiceiuri specifice. Periodic, părinţii japonezi îşi îndreaptă atenţia, în mod tradiţional, asupra copiilor lor, cu rugămintea adresată celor 88 miliarde de zei de a veghea asupra bunăstării lor.

     Totuşi, când dau de necaz, oamenii se îndreaptă spre shrine-uri specializate pentru tratarea diferitelor  afecţiuni. Multe dintre ele sunt adresate maladiilor ortopedice, unde oamenii se roagă pentru ameliorarea durerilor de spate sau de picioare, oftalmologice, ginecologico-obstetricale etc.

     În „ziua câinelui“ din a cincea lună de sarcină, femeile aduc la medicul ginecolog curant un obi cumpărat de la shrine, care le va fi înfăşurat în jurul pântecelui, arătând că se află la jumătatea drumului până la naşterea copilului. Această practică este încă frecventă, chiar în mediul urban.

     De multe ori, oamenii nu sunt mulţumiţi de explicaţiile sau rezultatele tratamentului alopat, în spital, şi se îndreaptă spre shrine-uri, cu rugămintea de a se însănătoşi. Acolo scriu pe plăcuţe de lemn dorinţa, acestea fiind arse periodic pentru ca fumul să ducă informaţia la zei. O altă atitudine care aduce satisfacţie pacientului, ce nu a fost mulţumitor diagnosticat prin metodele tehnologiei avansate, este explicaţia prin care starea de disconfort ar fi modul în care zeii atrag atenţia persoanei asupra unor schimbări care ar trebui operate în modul curent de viaţă. Acestea pot fi modificări dietetice sau altele de natură materială (mai mult sport, renunţarea la fumat etc.), dar şi de natură spirituală, mergând până la înţelegerea că persoana este mai necesară „dincolo“ decât în această lume.

     Cu toată modernizarea şi modernitatea, ritmul trepidant de viaţă şi afecţiunile aferente acestuia, este interesant de observat că japonezii găsesc timpul şi disponibilitatea sufletească să se îndrepte spre lăcaşuri de cult, chiar şi numai atunci când nevoia îi împinge. Atitudinea individualistă este mult mai recentă, tradiţional, oamenii se văd ca parte a colectivităţii şi acţiunile lor sunt îndreptate îndeobşte spre binele colectiv.

     Festivalurile, matsuri, sunt manifestări deosebit de bogate în diverse valenţe, printre care cea mai importantă este aceea de purificare. Despre acestea, într-un articol viitor.