Tratamentul
actual în patologia vasculară cerebrală beneficiază de experienţa acumulată în
domeniul cardiologiei intervenţionale şi, în centrele care se ocupă de stroke,
s-a dezvoltat o întreagă reţea de modalităţi terapeutice care se încadrează în neurologia vasculară intervenţională.
Se discută, la toate congresele şi întâlnirile ştiinţifice vizând neurologia
vasculară intervenţională, problema formării specialiştilor şi organizarea
unităţilor de stroke, cu modalităţi foarte diferite în Europa, în comparaţie cu
SUA, unde s-au realizat progrese importante. Utilizarea rezultatelor foarte
optimiste în cardiologia intervenţională, atât în Europa, cât şi în SUA, a avut
un efect favorabil în organizarea unor unităţi specializate şi în specializarea
medicilor care să răspundă exigenţelor tulburărilor vasculare cerebrale, cu
totul diferite de patologia cardiacă. Aceasta se explică prin faptul că
vascularizaţia creierului are o complexitate unică şi sistemul arterial
cervico-cerebral dispune de particularităţi funcţionale unice, neîntâlnite la
circulaţia cardiacă.
Vascularizaţia
creierului este parţial dependentă şi parţial independentă de valoarea
debitului cardiac (Claude Bernard). Aceasta explică un fenomen unic
hemodinamic, existenţa autoreglării circulaţiei cerebrale în condiţii de
hipodebit într-o perioadă de timp variabilă, de la câteva minute la zeci de
minute, fără suferinţă neurologică în absenţa debitului cardiac. Principala explicaţie
a acestei adaptări hemodinamice este dată de circulaţia colaterală şi de
sistemul anastomotic între carotida externă şi carotida internă, poligonul
Willis şi anastomozele corticale subarahnoidiene. În acest sens, cel mai
important „sistem de securitate“ este poligonul Willis, care uneşte la baza
creierului cele două mari sisteme arteriale cervico-cerebrale: carotidian şi
vertebro-bazilar. Desigur, în condiţiile în care debitul sanguin cerebral este
scăzut peste limita autoreglării, apar fenomene neuropatologice.
Circulaţia
cardiacă este relativ simplă din punct de vedere anatomic şi este de tip
terminal la periferia cordului. Circulaţia cerebrală reprezintă un complex
arterial şi, respectiv, venos dependent de fracţia de ejecţie, dar reglată prin
mecanisme proprii la nivelul sistemului inervator şi al mediatorilor şi la
nivelul structurilor hipotalamice şi al cortexului cerebral din regiunea
prefrontală. Sistemul autonom în ansamblu, care include şi măduva spinării,
poate contribui la mecanismele de compensare sau în sens invers, de
decompensare, în condiţiile existenţei unor stenoze sau ocluzii arteriale. La
nivelul circulaţiei cerebrale, vasele perforante, cele care se desprind din
arterele de distribuţie în parenchimul cerebral, se comportă diferit în funcţie
de aportul sanguin din vasul hrănitor şi sunt sub influenţa fenomenelor
metabolice ale structurilor nevraxiale. În plus, este bine cunoscut rolul
barierei hematoencefalice, care are capacitatea de selectare a transferului de
substanţe sau de mediatori, în raport cu ansamblul circulaţiei cerebrale, care
trebuie să asigure în medie un debit (DSC) de 60 ml/100 g/min. Cu toate
acestea, circulaţia regională este diferită în funcţie de activitatea
funcţională, aşa încât DSC este foarte variabil, ajungând la extreme de la 20
ml/100 g/min la valori ce ating 100 ml/100 g/min. De altfel, la nou-născut, DSC
este de 100 ml/100 g/min, iar la 92 de ani s-a înregistrat, în câteva studii,
un DSC mediu de 40 ml/100 g/min fără suferinţă nevraxială, ceea ce explică
capacitatea de adaptare de-a lungul vieţii. (…)
