România ocupă, din păcate, primul loc în
Europa privind incidenţa sifilisului, cu 3.229 de cazuri confirmate în 2009
(conform Raportului ECDC 2011), adică 15 cazuri la 100.000 de locuitori. Acest
nivel ridicat se răsfrânge direct şi inevitabil şi asupra incidenţei sifilisului congenital, formă clinică responsabilă
pentru o parte a cazurilor de avort spontan, mortalitate perinatală şi sechele
la nou-născuţi.
Diagnosticul sifilisului congenital, ca o
componentă a sistemului de supraveghere şi control al bolii, întâmpină o serie
de dificultăţi legate de capacitatea limitată de identificare a femeilor
infectate, care fac parte din grupuri de risc (necăsătorite, prostituate,
consumatoare de droguri). La acestea, se adaugă lipsa simptomatologiei în
cazuri de sifilis congenital la copii născuţi de mame infectate dar
seronegative, subtilităţi tehnice în a evidenţia Treponema pallidum din probele biologice, dificultatea interpretării
serologiei nou-născutului în condiţiile transferului transplacentar de
anticorpi, probleme de comunicare între clinician şi laborator etc.
Riscul transmiterii infecţiei de la gravida
netratată la făt variază de la 100% în sifilisul primar şi secundar, la 80% în
sifilisul latent recent şi aproximativ 30% în sifilisul latent tardiv.
Transmiterea se poate produce pe toată perioada sarcinii, mai frecvent după săptămânile
9–10, agentul etiologic putând fi detectat atât în placentă, cât şi în ţesuturile
fetale. După săptămâna 18, când sistemul imun fetal începe să funcţioneze, apar
şi primele semne clinice, asemănătoare
sifilisului secundar de la adulţi.
În primii doi ani după naştere – sifilis congenital recent –, infecţia
se poate manifesta cu hepatosplenomegalie, osteocondrită, rinită, leziuni
cutanate. După această vârstă – sifilis
congenital tardiv –, apar
sechele ale infecţiei ţesuturilor fetale în dezvoltare: keratită, triada
Hutchinson, deformaţii osteoarticulare, perforaţii ale palatului dur, atrofie
optică.
Diagnosticul de laborator în sifilisul
congenital vine în sprijinul examenului clinic şi radiologic. Acesta presupune vizualizarea T. pallidum (microscopie) sau detectarea componentelor sale (PCR) în leziuni deschise, lichid
amniotic, secreţii nazale, LCR, ca diagnosticde certitudine.
Complementar, se efectuează diagnosticul serologic: VDRL/RPR
practicat în paralel pe probe de ser
matern şi de la nou-născut, confirmat prin TPHA/FTA-Abs. Semnificativ pentru
infecţia nou-născutului este un titru VDRL/RPR de patru ori mai mare ca al
mamei. Deoarece anticorpii materni persistă până la 12 luni, testele
treponemice amintite mai sus sunt utile după această perioadă. Până la vârsta
de 1 an, se foloseşte ca test de confirmare al infecţiei treponemice detectarea IgM în serul sugarului prin ELISA – Captia IgM (IgM materne nu traversează placenta), care a dovedit
sensibilitate şi specificitate bune: 88%, respectiv 100%. Acest test poate fi
completat cu Blotting IgM, care, pe
lângă sensibilitate şi specificitate de 98–99%/100%, este predictiv şi pentru
afectarea nervoasă.
Examenul LCR la copii are o importanţă
diagnostică specială. Un test VDRL pozitiv în LCR semnifică atingere nervoasă,
dar poate fi şi fals pozitiv din cauza prezenţei IgG materne din ser, care pot
ajunge în LCR. Celularitatea şi proteinorahia au importanţă diagnostică:
pleiocitoza mai mare de 25 de celule/mm3 şi proteinorahia peste 150 mg/dl la nou-născut,
precum şi pleiocitoza mai mare de 5 celule/mm3 şi proteinorahia peste 40 mg/dl la copiii de
peste o lună semnifică neurosifilisul. De remarcat că s-a izolat T. pallidum şi din LCR cu valori
normale.
Evaluarea şi
tratamentul
copiilor născuţi din mame cu serologie pozitivă pentru sifilis se bazează pe
stadiul evolutiv de infecţie al gravidei, corectitudinea tratamentului
acesteia, evoluţia serologică a gravidei, diferenţa de titru mamă – nou-născut,
prezenţa IgM la nou-născut, tabloul clinic şi radiologic al nou-născutului.
Deoarece diagnosticul sifilisului congenital
şi managementul cazului clinic prezintă destule dificultăţi, este de dorit să
se acţioneze pentru prevenirea infecţiei
fetale. Aceasta se poate face prin depistarea
serologică a infecţiei treponemice înainte de sarcină sau măcar în trimestrul I,
cu aplicarea corectă a terapiei penicilinice şi urmărirea serologică a gravidei
(în conformitate cu Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1070 din 25 august 2004
pentru aprobarea programului de supraveghere şi control al infecţiilor cu
transmitere sexuală).
