Prezbiopia nu este o afecţiune oculară în
adevăratul sens al cuvântului, ci un fenomen de scădere progresivă a puterii de
acomodaţie a ochiului. Acomodaţia este procesul prin care cristalinul îşi
modifică curbura pentru a clarifica imaginile situate aproape de ochi. Când
ochiul priveşte la o distanţă mai mare de patru metri, nu trebuie să depună
niciun efort de acomodaţie. Cu cât ochiul fixează imagini situate mai aproape,
cu atât efortul acomodativ este mai mare. Procesul acomodativ este dependent de
vârstă.
Simptomele de prezbiopie apar progresiv, după
vârsta de 40 de ani, vârsta de apariţie depinzând de existenţa viciilor de
refracţie (dacă înainte de 40 ani a fost necesară purtarea ochelarilor) sau de
obiceiurile vizuale (dacă persoana lucrează multe ore concentrată la o distanţă
mică, citeşte mult sau lucrează la computer). Iniţial, se manifestă ca o latenţă
de focalizare la schimbarea privirii de la distanţă la aproape (de exemplu, după
privitul la televizor, încercăm să citim o carte), apoi, progresiv, scrisul
cu caractere mici se distinge din ce în ce mai greu.
Cauza prezbiopiei este încă în cercetare şi
dezbatere. Cristalinul devine mai rigid, pierzând din flexibilitate şi,
astfel, din abilitatea de a focaliza. Una dintre explicaţiile cel mai
frecvent oferite se referă la pierderea progresivă a elasticităţii
cristalinului, fibrele lui devenind mai rigide. O altă teorie spune că acesta
ar creşte în continuare şi după ce se opreşte procesul de creştere a
organismului şi, astfel, nu mai este capabil să îşi schimbe forma la fel de
bine. Un alt factor agravant ar fi pierderea puterii de contractare şi relaxare
a muşchilor ciliari (care controlează bombarea cristalinului).
După vârsta de 40 de ani, acomodaţia scade
treptat cu aproximativ 1,5 dioptrii la fiecare patru ani, iar după 48 de ani –
cu aproximativ 0,5 dioptrii la fiecare patru ani.
Prezbitismul nu poate fi tratat, dar
pierderea abilităţii de focalizare a ochilor poate fi corectată prin folosirea
de lentile de corecţie sub forma ochelarilor sau a lentilelor de contact. Dacă
pacientul suferă şi de deficienţe de refracţie şi necesită dioptrii pentru
distanţă, atunci corecţia se poate face folosind fie lentile bi- sau trifocale,
fie lentile progresive.
Lentilele
monofocale („ochelari pentru aproape“) sunt necesare pacienţilor care nu au
nevoie de corecţie optică (ochelari) pentru distanţă. Există însă şi
dezavantaje: ele corectează doar vederea pentru aproape, nu corectează pentru
distanţă intermediară; la ridicarea ochilor pentru a privi la distanţă, se
percepe marginea superioară a ramelor ochelarilor, iar trecerea între imaginea
de aproape, privită prin lentilă, şi cea de la distanţă, privită cu ochiul
liber, este bruscă şi uneori obositoare.
Lentilele
bifocale (cu pastilă) sunt din ce în ce mai rar folosite. Erau indicate
pacienţilor care aveau nevoie de corecţie optică diferită (dioptrii diferite)
pentru distanţă şi pentru aproape. Dezavantajul acestui tip de lentile este că
marginea superioară a pastilei este percepută ca o deformare a imaginilor
situate intermediar, între distanţă şi aproape, de exemplu – privitul la
computer, coborâtul scărilor.
Lentilele
progresive
evită aceste probleme, prin creşterea progresivă a dioptriei. Ele cuprind
spectrul a trei dioptrii (distanţă – intermediar – aproape) şi vedere clară în
mod continuu la orice distanţă, fără linii de separare vizibile, fără
discontinuităţi la schimbarea direcţiei privirii. Designul şi procesul de
fabricaţie al acestor lentile s-a perfecţionat de-a lungul timpului. Există mai
multe tipuri de lentile progresive moderne, indicate pacienţilor în funcţie de
nevoile vizuale specifice. Dezavantajele acestor lentile includ distorsiunea
periferică a imaginii, senzaţia de imagine în valuri la mişcarea stânga-dreapta
a capului. Aceste dezavantaje sunt acum mult diminuate la noile tipuri de
lentile progresive personalizate, care, practic, se adaptează la purtător, nu
purtătorul la lentilă. Acestea integrează caracteristicile fiziologice
individuale ale ochiului, comportamentul vizual individual şi parametrii
prescripţiei medicale într-un design al lentilei progresive complet
personalizat.
La schimbarea direcţiei privirii, unele
persoane au obiceiul de a-şi mişca mai mult ochii („eye movers“), iar alţii îşi mişcă mai mult capul („head movers“). Acest comportament
vizual individual poate fi determinat şi măsurat cu dispozitivul Visioffice oferit de Essilor, care permite măsurarea oculară
dinamică 3D prin tehnologia Eyecode.
Dispozitivul determină rapid şi precis parametrii necesari pentru toate
lentilele existente pe piaţă. Printr-un simplu click, se determină toţi parametrii
de purtare, precum şi parametrii de centraj. De asemenea, se determină, în
exclusivitate, obiceiurile vizuale. Astfel, acest sistem poate măsura
parametrii de purtare, dar şi comportamentul vizual propriu fiecărui pacient.
Alegerea ramei este facilitată datorită funcţiei
de fotografiere digitală şi funcţiei de cameră de luat vederi, pentru a putea
ajuta la alegerea celor mai bune rame în funcţie de fizionomia, nevoile vizuale
ale purtătorului şi alegerea privind designul şi coloritul. Astfel, se elimină
în totalitate riscurile măsurătorilor greşite pentru purtători, critice pentru
adaptarea la lentilele progresive.
Parametrii măsuraţi ajută la crearea unei
lentile unice personalizate: distanţa interpupilară; înălţimea de montaj;
centrul de rotaţie a ochiului; coeficientul de mişcare cap/ochi (HE) indică
raportul între mişcările capului şi cele ale ochilor; coeficientul de
stabilitate (ST) descrie reproductibilitatea comportamentului vizual; unghiul
de înclinare a ramei; şaua nazală; unghiul de curbură a ramei.
Pentru o adaptare perfectă, lentilele personalizate
iau în calcul nu numai comportamentul vizual, ci şi parametrii de purtare şi
distanţa de lectură. Ele dispun, în plus, de un stabilizator de imagine
integrat al cărui obiectiv este de a compensa distorsiunile optice.
Lentilele progresive de ultimă generaţie
includ următoarele tehnologii: • Nanoptix
– suprafaţa lentilei este formată din foarte multe elemente optice prelucrate
individual, cu un dispozitiv diamantat, sub control digital, conectate ca o
lentilă unică; lumina trece prin fiecare element fără să fie deviată şi,
astfel, oferă stabilitatea imaginii în mişcare; • Syncron eyes – designul lentilei ia în calcul diferenţele
fiziologice dintre cei doi ochi, diferenţa de dioptrii dintre ochi şi distanţa
dintre pupile, pentru a calcula simultan cele două lentile, cu scopul de a
asigura extinderea câmpului vizual binocular şi îmbunătăţirea stereoscopiei
(percepţiei spaţiale) • 4D –
pe lângă parametrii de personalizare descrişi, se adaugă observarea ochiului
dominant; acesta este primul care percepe imaginea, la schimbarea direcţiei de
privire, şi atrage, prin mecanismul vergenţei, mişcarea şi percepţia ochiului
nedominant.
