Newsflash
Ars Medici

Rifaximina în infecțiile intestinale bacteriene

de Prof. dr. Dan L. DUMITRAŞCU - iul. 16 2021
Rifaximina în infecțiile intestinale bacteriene

În diareea acută, indicaţia de antibioterapie trebuie să fie luată de un medic specialist gastroenterolog, infecţionist sau generalist. Anumite episoade diareice nu au etiologie bacteriană, majoritatea sunt autolimitante, de aceea nu trebuie administrate antibiotice la primul scaun diareic cu crampe.

Infecţiile intestinale – enterite – sunt de obicei asociate cu infecţii ale altor organe: gastroenterite, enterocolite, gastroenterocolite. Ele pot fi acute sau cronice. Cele acute pot fi recidivante. Infecţiile intestinale au etiologie bacteriană, virală, fungică sau protozoarică. Infecţiile intestinale bacteriene se tratează cu antibiotice.

        Enteritele acute banale sunt autolimitante și de aceea nu este necesară identificarea germenului patogen, nici intervenţia farmacologică. Aceasta se impune în caz de evoluţie severă sau prelungită sau dacă există un context clinic sau epidemiologic care să sugereze că enterita nu este virală sau că este produsă de un agent care necesită totdeauna tratament antibiotic, precum agentul holerei, al dizenteriei. Agenţii care produc enterite bacteriene sunt prezentaţi în tabelul 1.

        Enterocolitele infecţioase, și în special cele bacteriene, trebuie diferenţiate de alte cauze de enterite neinfecţioase. Acestea sunt prezentate în tabelul 2.

Tebele

Tratament

        Există mai multe antibiotice folosite pe scară largă pentru infecţiile intestinale. Din păcate, multe dintre ele se consumă prin automedicaţie. Acest comportament al pacienţilor trebuie descurajat de personalul medical, deoarece conduce la selectarea de tulpini rezistente.

Indicaţia de antibioterapie trebuie să fie luată de un medic: specialist gastroenterolog, internist, infecţionist sau generalist. Nu orice diaree acută este bacteriană, majoritatea sunt autolimitante, de aceea nu trebuie administrate antibiotice la primul scaun diareic cu crampe.

De cele mai multe ori, indicaţia de coprocultură este superfluă, de aceea nu ar trebui indicată de rutină. Atât timp cât pacientul nu vine dintr-o ţară tropicală sau nu este suspectată shigeloza ori holera sau infecţia cu Clostridoides difficile, nu este nevoie de coprocultură, deoarece agentul etiologic este aproape întotdeauna o tulpină sau specie de Enterobacteriaceae sau alt agent care cedează la antibioticele cu spectru general destinate infecţiilor intestinale.

        Antibioticele se administrează însă dacă tabloul clinic este sever, cu aspect toxic, sau dacă diareea persistă mai mult de 24 h. Există și antibiotice cu acţiune locală intestinală, precum rifaximina. Rifaximina este indicată și în diareea cronică, chiar dacă aceasta nu este de origine infecţioasă, ci funcţională, deoarece ameliorează simptomele diareei cronice. În afară de rifaximină, celelalte antibiotice administrate se absorb, deci trebuie atenţie la interacţiuni medicamentoase și la efecte adverse.

Rifaximina

        Rifaximina este antibioticul de elecţie pentru tratamentul infecţiilor intestinale (1). Administrat iniţial în diareea călătorului, medicamentul a câștigat un loc bine documentat știinţific și în tratamentul diareei funcţionale, respectiv al sindromului de intestin iritabil cu formă diareică. Formula chimică a rifaximinei este redată în Fig.1.

Pe lângă acţiunea antidiareică și de dezinfectant intestinal, rifaximina este utilă și în encefalopatia hepatică. Este activă ca antibiotic contra unei game largi de bacterii, inclusiv cele cunoscute ca producătoare de amoniac. Totodată, medicamentul nu produce rezistenţă. Se poate administra și pacienţilor cu tuberculoză. În plus, au fost publicate materiale despre efectele benefice ale rifaximinei într-un model experimental de colită.

Rifaximina este slab absorbită din tractul gastrointestinal, însă se observă că doza zilnică maximă recomandată este mai mare (1.100 mg) decât cea propusă anterior (600 mg) (2). În ţara noastră există tablete de 200 mg, pe când în Statele Unite acestea sunt de 550 mg. Totuși, datele nonclinice și datele clinice disponibile/prezentate în sprijinul acestei aplicaţii nu indică o probabilitate crescută de a interacţiona cu ţinte farmacologice secundare sau o creștere a incidenţei evenimentelor adverse. Studiile de farmacologie a siguranţei par a fi adecvate pentru a susţine doza maximă propusă de 1.100 mg pe zi, pe baza dozei echivalente umane (dar nu pe baza expunerilor sistemice).

Farmacocinetica rifaximinei este de asemenea studiată intensiv (3). Datele furnizate sugerează că, după administrarea orală, rifaximina este slab absorbită din tractul gastrointestinal la animale și la om. La șobolan, antibioticul este limitat la tractul gastrointestinal cu cantităţi mici în ficat la 24 de ore după administrarea dozei, ceea ce susţine utilizarea acestuia în tratamentul pacienţilor cu diaree și encefalopatie hepatică.

Transferul placentar de rifaximină a fost demonstrat la iepuroaica gravidă; cu toate acestea, expunerea efectivă la făt a fost considerată a fi minimă. Nu se știe dacă rifaximina sau metaboliţii săi sunt transferaţi în laptele matern.

Proporţia mică de rifaximină absorbită după administrarea orală este metabolizată în principal de CYP3A4, iar metabolitul predominant a fost identificat ca 25-desacetil rifaximină (care este mai puţin activ din punct de vedere farmacologic decât rifaximina). La animale și la om, calea predominantă de excreţie este prin fecale (3).

S-a demonstrat, de asemenea, că potenţialul interacţiunilor farmacocinetice cu medicamentele administrate concomitent este scăzut.

Referitor la toxicitate, dozele maxime neletale la șoareci și șobolani sunt de cel puţin 17 ori și de 35 de ori mai mari decât doza maximă echivalentă umană propusă de rifaximină, iar marjele de siguranţă observate sunt considerate acceptabile. Seria de studii cu doze repetate timp de până la 26 de săptămâni la șobolan și până la 39 de săptămâni la câine susţin durata clinică propusă. În perioada de 26 de săptămâni de desfășurare a studiului au fost observate modificări ale enzimelor alcaline de fosfatază și alanin-amino-transferază la șobolan și în absenţa modificărilor histologice. Creșterea enzimelor hepatice a fost observată la doze de ≥150 mg/kg/zi, unde expunerile sistemice observate au fost mai mici decât cele propuse clinic. Prin urmare, datele neclinice disponibile nu pot exclude definitiv posibilitatea unei astfel de toxicităţi (3).

Studiile in vitro și in vivo demonstrează că rifaximina nu este genotoxică. În plus, rezultatele studiilor de carcinogenitate de 26 de săptămâni și, respectiv, de 104 săptămâni la șoareci și șobolani sugerează că potenţialul rifaximinei de a fi cancerigen este scăzut. 

Recomandăm administrarea de rifaximin 3x2x200 mg/zi timp de 14 zile. În caz de recidivă, curele se pot repeta.

Material preluat din volumul „Gastroenterologie 2021 – Microbii din aparatul digestiv: dușmani și prieteni”, publicat de Viaţa Medicală

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe