Sindromul Angelman (SA) este o afecţiune complexă neurodevelopmentală, caracterizată prin retard mental, tulburări de mişcare şi echilibru, comportamente anormale caracteristice şi limitări severe în vorbire şi limbaj. Manifestările clinice includ retard motor şi intelectual sever, dificultăţi de învăţare, ataxie, convulsii, vorbire absentă, dispoziţie fericită, sociabilă, dismorfism facial caracteristic (ochi adânciţi în orbite, hipoplazia etajului mijlociu al feţei, bărbie ascuţită, gura largă, zâmbitoare, protruzia limbii, dinţi spaţiaţi, brahicefalie), păr blond/ochi albaştri în unele cazuri (Angelman, 1965).
Pacientii cu SA au anumite caracteristici comportamentale: sunt sociabili, râd foarte uşor, au o atracţie crescută faţă de apă, sunt curioşi, fascinaţi de reflexie, au tulburări de somn.
Crizele epileptice în SA sunt prezente în 85% din cazuri. Ele debutează de obicei între 12 şi 18 luni şi includ toate tipurile de crize, adesea fiind greu de controlat. Există o EEG caracteristică la majoritatea cazurilor.
La vârsta adultă, cei mai mulţi pacienţi au o stare de sănătate bună. Obezitatea este comună, ca şi refluxul gastroesofagian. Lipsa de mobilitate şi contracturile le pot afecta sănătatea. Scolioza este prezentă în 40% de cazuri. Alte manifestări includ convulsii, mioclonus cortical, keratoconus.
Sindromul Angelman este cauzat de o varietate de mecanisme genetice care interferează cu expresia genei UBE3A pe cromozomul 15q11-13. Gena UBE3A codifică proteina ubiquitin-ligaza, implicată în degradarea proteinelor în creier. Această genă este imprintantă matern în creier, exprimată în hipocamp, tracturile olfactive şi celulele Purkinje din cerebel. Aproximativ 70% din cazurile de SA apar ca rezultat al deleţiei de novo materne care implică cromozomul 15q11.2-q13; aproximativ 2% din cazuri sunt urmarea disomiei uniparental paterne a 15q11.2-q13; 2–3% din cazuri apar prin defecte de imprinting. 25% din cazuri sunt cauzate de mutaţii ale genei care codifică ubiquitin-ligaza E3A (UBE3A) (Kishino şi colab., 1997).
Diagnosticul se face prin studii genetice, incluzând: cariotip cu FISH pentru regiunea critică SA/sindrom Prader-Willi (vezi figura); studii UPD (ADN parental) dacă FISH este normal, analiza mutaţiilor UBE3A, dacă manifestările clinice sunt tipice pentru SA dar studiile de citogenetică şi metilare sunt normale, sau în cazul în care există un istoric familial de SA.