Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  EDUCAȚIE  »  Ars Medici

Trei surori în familia alienării

Viața Medicală
Dr. Alexandru TRIFAN miercuri, 16 mai 2012

     Termenul elaţie are rădăcini latine şi semnifică o stare particulară în care subiectul are o deosebită încredere în forţele sale şi manifestă o bună dispoziţie debordantă, dublată de o creştere a activităţii motorii. Buna dispoziţie nu depăşeşte graniţele normalului dacă tonusul afectiv nu este excesiv, în raport nepotrivit cu situaţia bolnavului sau nu se însoţeşte de alte manifestări psihopatologice. Dacă nu este produsă de droguri, autorii anglosaxoni poziţionează această stare afectivă între euforie şi exaltare, mai clar definită decât ele. Motivul pentru care aducem elaţia în prim-plan este faptul că am întâlnit-o acolo unde nu ne aşteptam: în tabloul clinic al unei psihoze proteiforme, în a cărei evoluţie s-au perindat perioade maniacale, depresive şi schizoafective.

     S. E., o tânără care după absolvirea bacalaureatului şi înscrierea la facultate a necesitat internarea într-un spital de psihiatrie pentru tulburări psihice acute, se situa pe nivelul 31–40% în ceea ce priveşte funcţionarea globală. După externare cu un diagnostic schizoafectiv, a fost dispensarizată timp de aproape două decenii la centrul de sănătate mintală teritorial, timp în care simptomatologia a evoluat ca o suprapunere fazică între fenomenologia bipolară maniacal-depresivă şi cea schizo-afectivă. Faza de elaţie conţinea o dispoziţie exuberantă, neaşteptat de optimistă, ieşită din comun, excesivă, caracterizată printr-un entuziasm continuu. Elementul definitoriu era o supraestimare atât a capacităţilor şi forţelor propriei persoane, cât şi a unora dintre cei din jur. De exemplu, ar fi fost în stare, cu o voinţă puternică, să hipnotizeze pe oricine sau să ducă la bun sfârşit orice, inclusiv absolvirea facultăţii. Un alt aspect era cel de idealizare exagerată nu numai a mamei, ci şi a medicului curant, pe care-l numea „idol“ şi „zeu“. Celelalte simptome maniacale erau şi ele prezente: insomnie, fugă de idei, vorbire extaziată, cu abundenţă de superlative. În faza depresivă, dispoziţia se prăbuşea ca un balon golit de aer, într-o sumbră apatie, inactivitate, cu dispariţia interesului sau plăcerii pentru toate, cu absenţa oricărei iniţiative comportamentale, care o imobiliza în clinostatism. Ideaţia nefastă, de ruină şi de declin iremediabil, a produs şi o tentativă de suicid. În sfârşit, intricându-se cu fazele maniacale şi depresive, evoluţia a înregistrat perioade schizofreniforme cu delir polimorf şi halucinaţii vizuale (n.b. nu auditive), angoasă şi agitaţie psihomotorie dramatică. Schema terapeutică antipsihotică, deşi a cuprins întreaga medicaţie etiologică dar şi ţintită, nu a obţinut ameliorarea handicapului psihic.
     Discuţii.A trecut aproape un secol de când, în 1921, Kraepelin a diferenţiat psihoza bipolară maniaco-depresivă (PMD) de schizofrenie. În ultima vreme însă, acumularea de observaţii clinice şi de interpretări din domeniul neuroştiinţelor centrate pe sinapse, pe neuroreceptori şi transmiţători, punctul de vedere al separării de către Kraepelin a celor două „insanităţi“ a început să fie discutat şi în cele din urmă contestat de un grup de psihiatri care susţin teoria existenţei unui continuu care leagă PMD de psihoza schizoafectivă. Această teorie este susţinută clinic, aşa cum o facem şi noi prin cazul pe care-l prezentăm, dar şi de studii comparative întreprinse asupra aspectelor epidemiologice, neuroanatomice, genetice şi patofiziologice. Un studiu efectuat la finele anilor ’80 a evidenţiat că pacienţii cu rude schizoafective aveau o incidenţă mai mare de tulburări bipolare. Alte studii familiale şi pe gemeni au relatat concordanţa şi suprapunerea celor două tipuri de „insanitate“.
     PMD şi schizofrenia, în ciuda diferenţelor clinice, au în comun unele caracteristici epidemiologice ca: • vârsta apariţiei • durată pe tot parcursul vieţii • distribuţie mondială • risc de sinucidere • in­fluenţe de gen • susceptibilitate genetică. Este plauzibilă teoria după care clinica multor cazuri de PMD şi schizofrenie se potriveşte conceptului unei legături care le uneşte cu un fir continuu. Argumentele cele mai atractive pentru specialistul în disfuncţii mentale nocive sunt cele neuroanatomice. Astfel, două studii care au utilizat rezonanţa magnetică au indicat amigdala ca verigă de legătură: în PMD ar fi mărită, în schizofrenie ar fi redusă în dimensiuni; ventriculii cerebrali ar fi dilataţi în ambele tipuri de „insanitate“, dar în manie există şi o atrofie cerebeloasă, iar în schizofrenie se însoţeşte cu atrofie corticală. Mai există însă şi modificări neuroanatomice în PMD care nu au fost identificate în schizofrenie. Astfel, metabolismul şi densitatea neuronală şi glială crescute se găsesc în PMD şi depresie, dar nu şi în schizofrenie.
     Într-un alt domeniu, cel al geneticii, cel puţin două poziţii cromozomiale – 18p11 şi 22q11 – se pot asocia atât cu PMD, cât şi cu schizofrenia.
  Mai multe date neurobiologice şi farmacologice aduc dovezi asupra faptului că între schizofrenie şi tulburările bipolare există o legătură semnificativă. Într-adevăr, mai multe anomalii ale neurotransmiţătorilor din PMD seamănă cu unele din schizofrenie. De exemplu, sistemul dopaminergic, piatra de temelie a delirului, are o labilitate marcată în ambele afecţiuni, aşa cum o demonstrează precipitarea comportamentelor schizofrenice după administrarea de amfetamină. Agoniştii dopaminei precipită accesele maniei la pacienţii susceptibili, iar anomalii ale activităţii dopaminergice au fost notate în PMD. Atât în schizofrenie, cât şi în depresie, activitatea serotoninergică a fost găsită anormală. Este acceptabilă supoziţia că accesele de bipolaritate şi exacerbările schizofrenice ar fi urmarea „inundării“ căilor dopaminice şi serotoninergice.
   Dar argumentul cel mai convingător este furnizat de terapeutică. Noile antipsihotice, cu acţiune duală atât asupra dopaminei, cât şi asupra serotoninei, sunt active deopotrivă în tratamentul schizofrenic şi în depresia majoră, reprezentând în acest din urmă caz o alternativă în cazul rezistenţei la antidepresive. Mai mult, antidepresivele se pot dovedi eficiente, aşa cum s-a întâmplat în unul din cazurile comunicate de noi, în tratarea unor pacienţi schizoafectivi.
 

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.