Tremorul esenţial se defineşte numai în termeni clinici. Apare când pacientul încearcă să-şi menţină o postură (tremor de postură), sau să execute o mişcare (tremor kinetic). Afectează, în marea majoritate a cazurilor, membrele superioare (95% din pacienţi) şi mai rar capul (30%), laringele/vocea (20%), faţa/mandibula (10%), limba (20%), trunchiul (5%) şi membrele inferioare (10%). Debutează în a doua decadă a vieţii, dar poate apărea şi în copilărie şi apoi persistă. Un al doilea vârf de frecvenţă al debutului se situează în decada a patra. Ambele sexe sunt afectate. Este o afecţiune frecventă, cu o prevalenţă de 415 la 100.000 de locuitori cu vârsta peste 40 de ani (Haerer şi colab.). Frecvenţa este de 4–8 Hz, iar amplitudinea variază. Frecvenţa se diminuează uşor cu vârsta, în timp ce amplitudinea creşte. În afară de frecvenţa sa caracteristică, trăsătura cea mai importantă este apariţia sau agravarea sa în timpul menţinerii unei poziţii statice a membrelor. Ca majoritatea tremorurilor, tremorul esenţial e agravat de stimuli emoţionali, senzitivi, senzoriali, oboseală şi frig. Se atenuează spre seară şi dispare în somn. (...)

Articolul integral îl puteţi citi în ziarul nostru, Viaţa medicală.