De la un mic grup de psihiatri dedicaţi
studiului tulburărilor mintale la delincvenţi, s-a ajuns la recunoaşterea unei
categorii de supraspecialişti, cu opinii ascultate de instituţiile judiciare.
Psihiatria legală modernă a beneficiat de patru dezvoltări-cheie: • evoluţia înţelegerii
doctrinale a alienării personalităţilor antisociale, în contextul efortului de
clarificare a relaţiei dintre boala mintală şi criminalitate • edificarea
testelor care definesc insanitatea legală • noile metodologii pentru
tratamentul tulburărilor mintale, care oferă alternative măsurilor custodiale •
schimbarea atitudinilor şi percepţiilor publicului despre disfuncţiile
cerebrale în general.
Răspunderea etică a medicului psihiatru
legist are o pondere comparabilă cu cea a judecătorului care trebuie să se
asigure că un vinovat nu rămâne nepedepsit, dar şi că nu este pedepsit un
nevinovat. În termenii psihiatriei legale, aceasta se traduce în a avea grijă
ca un delincvent bolnav psihic să fie recunoscut ca atare, dar şi ca un
inculpat să nu se ascundă de pedeapsă în spatele unei boli psihice
inexistente. Justiţia are dificila misiune de a nu se lăsa amăgită de dilatarea
nejustificată a conceptului de anormalitate, aşa cum s-a procedat cu protestatarii,
la finele secolului trecut, în unele ţări din estul Europei (inclusiv România),
dar fără să lase alienatul în comunitate, subscriind la o neîntemeiată dezinstituţionalizare.
În sfârşit, legistul cu formaţie psihiatrică se află în poziţia unică de a
depista şi descuraja tratamentele inumane, abuzive şi degradante. Sagan şi
Johnsen au arătat că, deoarece aparenţele medicale ale unor ingerinţe pot fi
adeseori pervertite cu efecte devastatoare asupra spiritului şi trupului, este
de datoria profesiei medicale să protesteze efectiv împotriva coerciţiunii
abuzive ca instrument de tortură şi control politic.
În fişele cabinetului de psihiatrie am păstrat
descrierea unui caz de expertiză psihiatrică, pe care-l redăm mai jos.
Tânărul
I. U. este adus de organele de cercetare penală pentru stabilirea stării sale
psihice. Delictul comis de arestat era furtul, dintr-un depozit, al unei arme
de foc. Circumstanţa agravantă era că fapta se petrecuse cu câteva zile înainte
de vizita în localitate a şefului statului, născând bănuiala că există intenţia
unui asasinat. Suspiciunea de tulburare mintală era sugerată de comportamentul
anormal al făptaşului. În condiţiile de examinare, acesta, un absolvent de
liceu, se prezenta imobil, sugerând, din observaţia generală, o stare de
tulburare a conştienţei. La întrebări repetate cu insistenţă, ieşea din starea
stuporoasă pentru a da răspunsuri având un sens „alături“. În lumina intuiţiei
bazate pe „theory of mind“, explicaţia
era următoarea: înţelegea întrebarea, imaginea răspunsului spontan corect apărea
ca un flash, dar era instantaneu deturnată involuntar în inconştient printr-o
comutare semantică eronată aleatoriu sau chiar antinomică. Supraveghetorii au
observat momente de comportament halucinant elaborat în sfera vizuală. Aparenta
dezorientare se însoţea de amnezie intermitentă.
Având toate argumentele de susţinere,
concluzia expertizei a fost de sindrom Ganser, dar diagnosticul a trebuit să
excludă un debut de psihoză, mai ales că Whitlock a considerat sindromul ca făcând
parte dintr-o astfel de categorie neobişnuită. Astfel, cercetările judiciare au
continuat şi, după o scurtă condamnare, tânărul a fost eliberat. Evoluţia lui
ulterioară, urmărită longitudinal mai mulţi ani, a înregistrat dispariţia
simptomelor, care nu au mai revenit.
Sindromul Ganser este inclus în DSM în rândul
tulburărilor disociative IAS (fără altă specificaţie). Se caracterizează prin răspunsuri
şi comportament „alăturea“ asociate cu simptome de deficit fără fond organic.
Pacientul pare să fie afectat de o ignorare sistematică a realităţii ambiante,
actele şi vorbele sale părând să se adreseze unor situaţii bizare. Există, în
mod cert, o restrângere a câmpului conştienţei; pacientul este cufundat într-o
stare de claritate diminuată, înrudită, după Baruk, cu cele catatonice şi
cataleptice. În acestea din urmă, persoana afectată de tulburare se menţine
nemişcată, luând o înfăţişare hipnoidă.
Identificat de Sigbert Ganser în anul 1898
printre persoanele încarcerate, sindromul care-i poartă numele s-a înscris,
ca interpretare, într-un interval având la o extremitate simularea iar la
cealaltă organicitatea. A constituit ţinta unor controverse în care unii
(Voegele ş.a.) îi susţineau individualitatea, ca urmare a observaţiilor
proprii, Withlock îl lista printre psihozele aparte, Kraepelin îl înrudea cu
negativismul catatonic, dar cea mai mare parte din psihiatrii actuali îl aşază
în rândul manifestărilor isterice.
În perspectiva unei interpretări
psihodinamice, se poate pleca de la catastrofalul stres generat de cercetarea
penală şi de detenţie. Enorma cantitate de anxietate rupe digurile care
protejează Eul de angoasă. Odată cu prăbuşirea zăgazurilor, acesta este înecat
psihodinamic, nemaifiind capabil să îndeplinească funcţiile sale de testare a
realităţii, raţionale şi decizionale.
În final, răspunsul la întrebarea dacă
sindromul Gauser este specific numai detenţiei şi prizonierilor aflaţi în
această situaţie poate stârni interes. Unul aproximativ ar fi acela că orice
„tsunami“ afectiv poate avea aptitudinea de a genera un sindrom psihic mai mult
sau mai puţin similar.