În plinătatea manifestărilor sale, boala Parkinson este uşor de recunoscut. Totuşi, intervalul dintre debutul manifestărilor clinice şi stabilirea diagnosticului este de doi ani şi jumătate, după Pollak şi Hornabrook (citaţi de 1). Mai mult, potrivit aceloraşi autori, erorile de diagnostic apar în peste 10% din cazuri.
Boala pe care James Parkinson a descris-o în 1817, când a definit-o potrivit ştiinţei clinice moderne, era cunoscută în Antichitate, fiind bine descrisă, de altfel, în tratatele lui Galen, dar şi anterior medicinii romane, în medicina egipteană şi în cea chineză.
În zilele noastre, maladia Parkinson a devenit frecventă, corolar al îmbătrânirii populaţiei. În România, prevalenţa este estimată la 50.000 de cazuri, cu o incidenţă de 5.000 de cazuri noi anual (1). Boala Parkinson idiopatică reprezintă 88% din cazuri, parkinsonismul medicamentos (iatrogen) circa 7%, iar parkinsonismul postencefalitic este astăzi relativ rar. Amintim marea epidemie de encefalită letargică din anii 1917–1923, boală virusală cu epidemiologie imprevizibilă, care lasă un parkinsonism sechelar în 80% din cazuri. A crescut lent incidenţa bolii idiopatice, dar relativ îngrijorător este parkinsonismul iatrogen, indus îndeosebi de trimetazidină (2). Comercializat sub diverse denumiri, acest medicament provoacă şi agravarea bolii Parkinson declarate, contraindicaţie încălcată de numeroşi practicieni. Intoxicaţiile cu monoxid de carbon pot fi urmate de boala Parkinson ca sechelă.
Boala Parkinson se instalează după 40 de ani, frecvenţa maximă de debut fiind la 65–70 de ani, dar incidenţa creşte cu palierele de vârstă, astfel încât, peste 85 de ani, jumătate din indivizi prezintă la examenul clinic semne de suferinţă extrapiramidală. Afecţiunea degenerativă interesează electiv sistemul nigro-pallidal şi are la bază scăderea producţiei de dopamină la nivelul substantia nigra.
Cea mai caracteristică manifestarea clinică este tremorul parkinsonian, prezent în 80% din cazuri, care poate debuta unilateral, exprimat îndeosebi la mâini. Absenţa tremorului întârzie diagnosticul. Rigiditatea, sau contractura generalizată, alături de akinezie, completează tabloul clinic. Contractura este plastică şi prezintă semnul „roţii dinţate“, adică apar blocări succesive atunci când pacientul execută o mişcare cu un alt segment de membru. Mersul cu paşi mărunţi şi tulburările de vorbire completează tabloul suferinţei neurologice. Boala se însoţeşte şi de semne vegetative: hipotensiune ortostatică, hiperseboree, polakiurie, salivaţie excesivă ş.a.
Un aspect particular este reprezentat de manifestările musculare, uneori asociate cu parestezii. Acestea pot devia diagnosticul pe o cale greşită, mai cu seamă atunci când manifestările neurologice sugestive sunt discrete sau apar mai târziu.
Prezentăm un astfel de caz.