Sindromul inflamator reprezintă un proces dinamic prin care
organismul uman reacționează la o leziune fizică, chimică, biologică,
infecțioasă sau autoimună. Inflamația este o reacție de apărare specifică și
nespecifică, având ca scop localizarea și izolarea țesutului lezat, protejând
astfel țesuturile sănătoase din jurul acestuia. În etapele unui sindrom
inflamator se distinge o reacție de fază acută ca răspuns generalizat al unei
agresiuni. Această reacție se instalează în decurs de câteva ore, uneori zile,
cu modificări umorale și leziuni ce apar în organism.
Întotdeauna, răspunsul de fază acută este generalizat. Acesta
apare tipic în caz de infecții bacteriene (pneumonie bacteriană, febră
reumatică, tuberculoză, nefrită interstițială, arsuri, infarct miocardic,
leziuni multiple – inclusiv fracturi osoase) și în urma intervențiilor
chirurgicale. Se mai pot întâlni modificări de fază acută la pacienții cu
afecțiuni sau infecții cronice acutizate, boli autoimune (artrită reumatoidă,
LED, boala Crohn), cancere.
Deoarece reacția de fază acută produce modificări, prin apariția
în sânge a reactanților generali și speciali ai inflamației, este normal ca în
medicina curentă investigarea sindromului inflamator să necesite parcurgerea
unor etape. Prima etapă este numărătoarea de leucocite. Acesta este unul dintre
cele mai sensibile teste ale reacției de fază acută ce se caracterizează prin
leucocitoză cu neutrofilie și accentuarea imaturității neutrofilelor
circulante, observată pe un frotiu sanguin la care aplicăm formula lui Arneth.
Eliberarea neutrofilelor tinere se datorează acțiunii directe a interleukinei-1
asupra măduvei osoase hematogene.
Viteza de sedimentare a hematiilor este următoarea etapă de
investigare a sindromului inflamator. Aceasta se realizează prin metoda
Westergreen și este un real ajutor în diagnosticarea sindromului inflamator.
Creșterea vitezei de sedimentare apare în prezența proteinelor plasmatice și a
altor reactanți de fază acută ce vor produce sedimentarea rapidă, așezarea în
rulouri a hematiilor și astfel, la creșterea VSH-ului.
La 8–12 ore de la evenimentul lezării, ficatul va crește sinteza
unor proteine care poartă numele generic de reactanți de fază acută. Dintre
acestea enumerăm fibrinogenul, proteina C reactivă, amiloidul seric A,
proteazele inhibitorii (alfa-1-antitripsina, alfa-1-antichimotripsina,
alfa-2-macroglobulina), glicoproteina acidă alfa 1 (orosomucoidul),
haptoglobina, ceruloplasmina, feritina etc.
Reactanți de fază acută
În ceea ce privește electroforeza proteinelor, în prezența unui
proces inflamator, ficatul produce cantități crescute de alfa-globuline și
glicoproteine și mai puține albumine. Modificarea raportului albumină/globuline
plasmatice induce apariția disproteinemiei din inflamația acută, caracterizată
prin reducerea concentrației plasmatice de albumina și creșterea alfa-1 și
alfa-2-globulinelor.
Markerii tumorali reprezintă o substanță ce apare în organism în
prezența sau în evoluția unei tumori. Markerii tumorali pot fi socotiți și
agenți ai sindromului inflamator produși direct de celulele tumorale sau de
celulele normale ale gazdei. Toți markerii tumorali cunoscuți și utilizați în
practică sunt antigene asociate tumorilor care sunt prezente și în serul
indivizilor sănătoși.
În literatura de specialitate se cunosc puține referiri la
fenomenul fiziopatologic și de laborator al leukergiei. Leukergia este un
fenomen biologic în domeniul imunității înnăscute; este prima reacție ce apare
într-un organism invadat de o substanță străină (antigen) și reprezintă o
activare imediată, spontană a leucocitelor neutrofile ce sunt atrase prin
chemotactism specific la locul leziunii. Acestea se vor agrega și așeza în
rozete, fapt dovedit printr-un test simplu de laborator, testul leukergiei.
Leukergia reprezintă modificarea celulelor albe, care devin, în prezența unui
antigen, mai multe, mai mobile, mai vâscoase și au o capacitate sporită de
fagocitoză. Testul leukergiei poate fi un veritabil test de laborator în
abordarea sindromului inflamator.
Starea leukergică a polimorfonuclearelor
Pentru exemplificare, am cercetat leukergia în contextul
sindromului inflamator și posibilele corelații fiziopatologice intre magneziu,
leukergie și testele inflamatorii.
În laboratorul Clinicii LIL MED am realizat o metodă de punere
în evidență a stării leukergice a polimorfonuclearelor de la un număr de 80 de
pacienți, dintre care 50 de bărbați și 30 de femei, cu media de vârstă cuprinsă
între 35 de ani la femei și 40 de ani la bărbați. Am studiat cele 80 de teste
ale leukergiei alături de VSH, proteina C reactivă și fibrinogen la fiecare
pacient în parte. Pacienții au efectuat și alte teste pe care nu le-am analizat
în studiu, urmărind doar corelația dintre testul leukergiei, VSH, proteina C
reactivă și fibrinogen.
Am efectuat un frotiu de sânge venos, recoltat pe anticoagulant.
După o jumătate de oră am omogenizat ușor vacutainerul cu proba de sânge. Apoi,
cu o pipetă Pasteur, am recoltat din tub o cantitate mică de sânge, lăsând să
alunece două-trei picături (una lângă alta) pe o lamă de sticlă dispusă la 45
de grade.
Am lăsat sângele ce a parcurs suprafața întregii lame să se
usuce la temperatura camerei, apoi l-am răcit la –5ºC pentru realizarea
distrucției (hemolizei) eritrocitare (tehnica nu afectează granulocitele).
Am fixat frotiul astfel realizat cu soluție metanol, apoi am
îndepărtat surplusul peste care am adăugat hematoxilină timp de cinci minute.
După aceste manevre, am clătit ușor frotiul cu apă distilată și l-am pus la
uscat la temperatura camerei.
Examinând mai multe cadre, am observat limfocitele, monocitele
dar în special granulocitele grupate câte trei, patru, cinci și având distanța
dintre nuclei mai mică decât diametrul unei celule.
La 9 din cele 30 de paciente, analizele efectuate au sugerat un
sindrom inflamator, iar la 11 din cele 30 de paciente testul leukergiei a fost
pozitiv. La cei 50 de pacienți bărbați, testele inflamatorii au sugerat 12 pacienți
cu un sindrom inflamator. La aceștia, testul leukergiei a indicat o aglomerare
de leucocite.
Se observă că la pacienții cu teste inflamatorii pozitive există
o strânsă colerație cu testul leukergiei pozitiv. Leukergia este deci un test
specific sindromului inflamator.
În două cazuri reprezentând 2,5% din totalul pacienților, testul
leukergiei a fost pozitiv, dar testele VSH, fibrinogen și proteina C reactivă
nu au indicat un sindrom inflamator. Se poate observa astfel că testul leukergiei
poate să fie pozitiv fie înainte de pozitivarea celorlalte teste inflamatorii,
fie remanent un interval de timp după normalizarea celorlalte teste
inflamatorii, această afirmație urmând a fi analizată în continuarea studiului
nostru.
În laboratorul nostru, testul leukergiei a fost efectuat în boli
inflamatorii ale intestinului, boli autoimune, infecții stafilococice, infecții
streptococice, pneumopatii interstițiale. Nu am definitivat studiul asupra
cazurilor enunțate, urmând să publicăm ulterior observațiile noastre.
Am observat că testul leukergic rămâne pozitiv chiar dacă se
efectuează în timp ce se administrează steroizi. Din observațiile noastre,
testul leukergiei nu pare a fi influențat de vârstă.
Fiziopatologic, se poate observa că activarea
polimorfonuclearelor, exprimată prin testul leukergiei, se face în cadrul
sindromului inflamator neimun sau imun, după o agresiune mecanică sau a unui
agent patogen ce realizează o leziune endotelială.
Posibile corelații fiziopatologice
Deficitul de magneziu obiectivat în diverse afecțiuni, și mai
rar hipermagneziemia, ne-a determinat să observăm posibile corelații
fiziopatologice între magneziu, leukergie și testele inflamatorii.
Astfel, am studiat alte 91 de teste ale leukergiei alături de
VSH, proteina C reactivă, și fibrinogen, dar și Ca și Mg, punând în evidență
starea leukergică a polimorfonuclearelor. Am prelevat de la fiecare pacient 5–7
ml de sânge venos într-o eprubetă cu capac roșu, evitând hemolizarea sângelui
și am notat în formular toate medicamentele primite de pacient care ar putea
modifica rezultatele. Și de această dată am constatat că există o corelație
între testul leukergiei și markerii inflamatori (VSH-ul, proteina C reactivă și
fibrinogen) și am observat că femeile sunt de 2,5 ori mai predispuse la
sindroame inflamatorii decât bărbații.
Numărul mic de cazuri analizate (91) nu ne permite o analiză
aprofundată privind relațiile dintre sindromul inflamator, Ca și Mg, dar am
observat o relație fiziopatologică între modificările calciului și magneziului
și cele ale testelor inflamatorii. Din cei 91 de pacienți investigați, bărbați
și femei, 24 de paciente (26%), au prezentat o ușoară hipomagneziemie. Credem
că aceasta s-a datorat unui sindrom de malasimilație, valorile obținute fiind la
fetițe 2–7 ani și paciente la peste 75 de ani. Nu a existat o expresie clinică
a hipomagneziemiei ușoare.
Într-un singur caz, al unui copil de 4 ani, am întâlnit o
hipermagneziemie accentuată. Valoarea obținută a fost direct corelată cu
simptomatologia pentru care s-a prezentat copilul: ușoară midriază, ușoară
letargie, ROT diminuate. Copilul a fost direcționat spre investigarea funcției
renale, în dezechilibrul căreia am stabilit ca s-ar putea să se întâlnească o
hipermagneziemie.
Din cei 91 de pacienți, un singur pacient bărbat cu vârsta de 80
de ani a prezentat o hipomagneziemie de 1mg/dl, rezultat însoțit și de o
simptomatologie clinică tipic hipomagneziemică, aceasta fiind probabil cauzată
de aport scăzut, pierderi renale de Mg sau alcoolism. Subliniem totuși că
hiperexcitabilitatea sistemului nervos cauzată de deficiența magneziului se
poate manifesta diferit în funcție de vârstă. Deficitul de Mg produce o
creștere a conductanței de Na, ceea ce duce la un sistem nervos hiperactiv,
prin afectarea sistemului periferic cât și al celui central. Mușchii devin
hiperexcitabili datorită deficienței de Mg, permițându-le să devină mult mai
receptivi la stimulii nocivi.
De remarcat că testul pentru calciu, prin valoarea sa, s-a
comportat la toți pacienții în directă corelație cu magneziul, ce
reprezintă al 4-lea cation ca abundență
după Na, K, Ca și al 3-lea cation intracelular. Se remarcă faptul că o ușoară
hipocalcemie este direct corelată cu o ușoară hipomagneziemie (80% din cazuri).
Rezultatul poate fi corelat cu vârsta înaintată și cu apariția sindromului
osteoporotic. La nivelul osului, Mg are rol structural, intrând în compoziția
cristalelor de hidroxiapatită în timp ce în mușchi este legat de lipoproteine,
nucleoproteine și ATP, intrând și în componența a 300 de enzime necesare
permeabilității membranelor, excitabilității neuromusculare, contracției
musculare, sintezei proteinelor, acizilor nucleici și lipidelor.
În studiul nostru, am descoperit o relație directă între
scăderea magneziului și sindromul inflamator, fapt subliniat în literatura de
specialitate. Deficiența magneziului poate să intensifice eliberarea de
citokine, care ajută la consolidarea reacțiilor inflamatorii și la creșterea
producției celulare de radicali liberi. Se pare că deficitul de magneziu crește
potențialul de a dezvolta reacții inflamatorii.
Relația între proteina C reactivă și hipomagneziemie este
consemnată ca urmare a studiilor publicate recent ce subliniază asocieri între
nivelurile serice de Mg și funcțiile celulare endoteliale. Producerea de
citokine inflamatorii în cazul stresului oxidativ duce la creșterea proteinei C
reactive.
Subliniem faptul că scăderea concentrațiilor serice de Mg a fost
întâlnită în cazul persoanelor cu obezitate care au proteina C reactivă crescută,
în acest caz întâlnindu-se și modificări ale tensiunii arteriale. Nu s-a putut
stabili dacă aportul alimentar de magneziu, factorii demografici și de risc pot
fi asociați cu o creștere a proteinei C reactive (folosindu-se baza de date
NHANES 99-00).
Concluzii
Observațiile noastre privind testul leukergiei trebuie
continuate prin determinări de laborator, în multiple situații clinice. Testul
leukergiei este un test calitativ al sindromului inflamator, și se bazează pe
faptul că granulocitele se aglomerează în sângele periferic al pacienților cu
boli inflamatorii. Rămâne să observăm dacă testul leukergiei este singurul test
ce pune diagnosticul de sindrom inflamator „in situ“ și dacă leukergia este o
„stare remanentă“, ce dispare ultima într-un sindrom inflamator, la câteva zile
după normalizarea tuturor testelor inflamatorii.
Testul leukergiei este un test simplu, eficient, ieftin, rapid,
ce poate fi efectuat cu succes în orice laborator. Testul este într-o
directă corelație cu modificările proteinei C reactive, fibrinogenului,
VSH-ului, schițând și o relație fiziopatologică cu hipomagneziemiile și
hipocalcemiile cu simptomatologie clinică.
Hipomagneziemiile ușoare sunt destul de frecvente în rândul
populației, ele neavând de obicei simptomatologie clinică. Totuși, dacă
prezintă simptomatologie clinică, hipomagneziemiile reprezintă un semn al
posibilului debut de sindroame inflamatorii.
Propunem ca investigația sindromului inflamator în clinică să
înceapă în ordinea: testul leukergiei, hemoleucograma, VSH, proteina C,
fibrinogen și altele.
