Drepanocitoza (sau siclemia) este o boală genetică și, totodată,
cauza cea mai frecventă a accidentelor vasculare cerebrale (AVC) la copii,
aceștia având un risc de aproximativ trei sute de ori mai mare față de copiii
de aceeași vârstă fără drepanocitoză. Incidența AVC este estimată la
2–3/100.000 de copii pe an. La acest risc clinic de AVC se adaugă și AVC numite
„silențioase“, care corespund unor leziuni ischemice vizibile pe examenul IRM
și nu se traduc prin semne neurologice motorii sau senzoriale, dar care pot
avea ca rezultat o afectare cognitivă.
De-a lungul ultimelor două decenii, dezvoltarea tehnicii Doppler
transcranian, precum și a IRM și angio-RM a permis depistarea fiabilă a acestei
vasculopatii cerebrale, identificarea pacienților cu risc crescut de AVC și
posibilitatea instaurării unei terapii de prevenție.
Vasculopatia cerebrală
Accidentul vascular cerebral este una dintre cele mai severe
complicații ale drepanocitozei și nu este rară. Un studiu american ce a urmărit
peste patru mii de pacienți de-a lungul a zece ani (cu 700 de copii urmăriți
încă de la naștere) a descoperit un risc spontan de AVC de 11% până la vârsta
de 20 de ani, 15% până la 30 de ani și 24% până la 45 de ani la pacienții cu SS
și S/beta0. Aceste accidente vasculare au fost în cea mai mare parte ischemice
înainte de 20 de ani, cu risc maxim între 1 și 9 ani și apoi după 30 de ani, și
hemoragice între 20 și 29 de ani. Cazurile de AVC silențioase corespund unor
leziuni ischemice de substanță albă, fără un tablou clinic cu deficit. Aceste
infarcte silențioase sunt deja observate înainte de 6 ani și în timp cresc în
număr și extensie, cu o prevalență de 37% la vârsta de 14 ani.
Fiziopatologie
Drepanocitoza este o hemoglobinopatie autozomal recesivă legată
de prezența unei hemoglobine anormale, hemoglobina S. Această hemoglobină, în
mod particular instabilă când este dezoxigenată, se polimerizează în caz de
hipoxie, acidoză, deshidratare și/sau infecție, conducând la rigidizare și
deformarea eritrocitului în drepanocit (celulă în formă de seceră), fragil și
hiperaderent. Acest mecanism asociat cu o creștere a vâscozității și aderența
hematiilor drepanocitare la pereții endoteliului vascular explică expresia
fenotipică a bolii, care diferă semnificativ de la o persoană la alta, chiar
dacă este o boală monogenică.
Cele trei caracteristici clinice principale ale acestei
patologii sunt: hemoliză responsabilă de anemie; manifestări ocluzive
vasculare, printre care și AVC; risc crescut de infarct.
Există mai multe sindroame drepanocitare majore, însă
genotipurile homozigot SS și heterozigot compozit S/beta0 sunt cel mai des
întâlnite și cel mai des expuse riscului de AVC. Transplantul haploidentic de
măduvă osoasă după terapie mieloablativă reprezintă în prezent singurul
tratament curativ al drepanocitozei. (…)