Dorința sau, mai bine zis, nevoia
mea interioară m-a adus, din nou, la statutul de rezident, de data
aceasta într-o specialitate medicală – medicina de familie.
Trebuie să vă spun, mai întâi, că sunt medic într-o
specialitate paraclinică dar, având nostalgia perioadei de patru
ani în care am fost medic la țară, am decis să mă reîntorc la
studiu și să reiau contactul direct cu bolnavul, lucru care nu se
întâmplă în mod direct în activitatea mea de acum. Perioada de
medic de țară a avut un impact mare asupra mea, am avut satisfacții
profesionale pe care domeniul actual nu mi le-a oferit, poate și
pentru că îmi plăcea să mă implic.
Știu că în momentul de față
medicina de familie se confruntă cu multe probleme, dar eu am rămas
nostalgică după acele vremuri, sper într-un viitor mai bun și
într-o altă atitudine vizavi de această specialitate, atât din
partea forurilor decizionale, dar mai ales din partea pacienților.
Să plecăm acum la drum, să trecem în revistă minusurile și să
vedem dacă există și plusuri ale vieții de rezident.
Mai întâi, trebuie să-ți faci un
dosar care începe cu aprobarea șefului de catedră, urmată de alte
aprobări de la rectorat și centrul de perfecționare al medicilor,
plata primei taxe (substanțială pentru noi, românii). Dosarul este
apoi aprobat și gata, ești rezident la a doua specialitate cu taxă,
un statut care nici nu te ajută, nici nu te favorizează în vreun
fel (asta în cazul în care ai așteptări în schimbul banilor
plătiți).
Rezident fiind, cu taxă sau fără
taxă, te lovești de birocrația specifică țării noastre: de
exemplu, pentru a obține o banală adresă cu care să te prezinți
la următorul stagiu pierzi zile din timpul stagiului în curs sau de
la locul de muncă. Astfel, te trezești din bucuria de a fi rezident
la centrul de perfecționare, când afli că ești pe lista de
așteptare alături de alți 150 de colegi de suferință, așteptând
să-ți vină rândul să ți se dea hârtia cu pricina. Este
umilitor și obositor – în țările civilizate acest lucru se face
prin internet, evitând astfel acreala unor funcționari publici,
aglomerați câteodată de sarcini, dar de cele mai multe ori doar
plictisiți.
Și acum să trecem la stagii: din
respect pentru câțiva dintre asistenții conștiincioși, nu vreau
să nominalizez pe nimeni. Să fiți însă pregătiți sufletește
de la început: rostul rezidențiatului nu este să vă învețe
ceva, nici măcar să vă îndrume, ci doar să vă ofere o diplomă
la final. Între timp veți fi transformați în scribi pentru
hârțogăria de rutină a medicului la care sunteți repartizați:
fișe, foi, bilete de externare, scrisori medicale, coduri pentru
punctajul pacientului. Orice informație pe care o primești de la
îndrumători are drept scop numai și numai completarea hârțogăriei,
asta pentru că asistenții medicali au și ei de consultat tot felul
de pacienți (așa e românul, are încredere, din păcate, numai în
medicul de spital și îl abordează în timpul în care acesta ar
trebui să se dedice pacienților internați și, bineînțeles,
activității didactice). Probabil că mai există și excepții, dar
sigur nu sunt prea multe.
Ar trebui să se schimbe multe
lucruri în sistemul de învățământ medical românesc, de
exemplu, să se limiteze consultațiile la medicii specialiști din
spitale. Multe sunt inutile, iar cele care se justifică ar trebui să
se facă fără a afecta timpul dedicat procesului de învățământ
în cazul clinicilor și, bineînțeles, fără a se scurta timpul
dedicat anamnezei bolnavului internat (am văzut medici specialiști
foarte bine pregătiți profesional care discută foarte puțin cu
bolnavul și mai mult indirect, prin medicul rezident). Eu, personal,
mi-aș fi dorit, în afară de cursuri, și organizarea unor
seminarii de dezbatere a unor cazuri clinice interesante, care să ne
ajute să reținem mai ușor materia pentru examen. Am avut o singură
ocazie de a primi informație medicală utilă în practică:
participarea săptămânală la prezentări de cazuri clinice ale
unor medici specialiști, în cadrul unei clinici care organizează
aceste întâlniri. Altfel, nimeni nu te trage de mânecă să-ți
arate ceva, trebuie să te agiți pentru fiecare informație
medicală. Cel mai la îndemână lucru pe care îl poate face un
rezident român este să se adapteze sistemului, să citească ce
poate găsi în cărți și pe internet, să studieze cazuri clinice
din diverse patologii tot de pe internet, aceasta fiind singura
modalitate de a învăța ceva. La stagiile la care mă duceam și nu
primeam nicio îndrumare, eu încercam să vorbesc cu bolnavul sau cu
familia – în cazul copiilor. Încercam să fac o anamneza
amănunțită, să văd cum aș aborda eu cazul, asta pentru că,
venind dintr-o specialitate paraclinică, nu mai aveam acest
exercițiu. Cred că viața de rezident român nu-ți oferă nici
măcar instruirea de care aveai parte ca student. Numai un autodidact
poate să se perfecționeze în condițiile date, așa că vă
recomand să nu pierdeți timpul și să profitați cum puteți. Nu
vreau să generalizez, dar asta mi s-a întâmplat mie.
În concluzie, spor la treabă,
pentru că altfel aveți șanse mari să vă treziți în mână cu o
diplomă care nu reprezintă decât o bucată de hârtie și nu
dovada însușirii unor cunoștințe.
