Articolul îl puteţi citi în ziarul nostru, Viaţa medicală.

Articolul îl puteţi citi în ziarul nostru, Viaţa medicală.

   Substantivul de gen feminin – onomatopée – a fost împrumutat în franceză (1585, Thevenet) din latina populară – onomatopoeia –, provenit la rândul său din greaca târzie onomatpoiia, cu sensul „crearea de cuvinte“, în particular „crearea de cuvinte prin imitarea sunetelor“. Un cuvânt format având ca un prim element onomato, derivat din onoma, -atos – nume. După Alain Rey, onoma conţine rădăcina indoeuropeană a numelui, cel mai apropiat corespondent al său fiind armenianul amen. Latinescul nomen – nume este înrudit, dar relaţia pare obscură. Elementul secund al onomatopoiia este grec. poiia – creaţie, derivat din verbul poiein – a face, a fabrica, a crea.   În engleză, Douglas Harper, în dicţionarul său, confirmă aceeaşi etimologie, cu atestarea cuvântului onomatopoeia în 1577. (...)

   Cuvântul vuvuzela provine din onomatopeea vu-vu, care imită zgomotul produs de trompeta din plastic, în care suporterii sud-africani suflă din greu, bucuroşi sau întristaţi de jocul echipei de fotbal favorite. Deşi toată lumea ascultă aceleaşi zgomote, transcrierea fonetică a onomatopeelor variază în funcţie de limbă. O evidentă excepţie face vuvuzela, pentru că onomatopeea vu-vu a fost adoptată în toate limbile, cu minime adaptări, Vuvuzela, în germană, vuvuzelo în esperanto, dar şi o excepţie: lepata în limba tswana. Oricum, cuvântul vuvuzela a devenit universal, ceea ce nu înseamnă că trâmbiţa cu pricina va fi adoptată pe orice stadion din lume. Deşi pe stadioanele Cupei Mondiale, cam toate naţiile au suflat din greu în trâmbiţe când jucătorii favoriţi păreau cu totul străini de patriotismul înfocat al suporterilor. (...)

   Pentru că titlul acestui articol poate fi uşor contrariant, trebuie să mărturisesc că pornisem cu ceva elan să scriu strict în spiritul ce bântuie, din când în când, această rubrică, despre o nouă viziune asupra etimologiei. Evident, ilustrată cu triumfalul marş corect politic al americanismelor medicale şi înfrângerea mai cumplită decât la Waterloo a franţuzismelor, cel puţin aşa cred (fără să cerceteze) mulţi. Francezii au lansat recent, totuşi, trei fumigene: două dicţionare şi o declaraţie de amor (cuprinsă într-o carte). Voi reveni, pentru că subiectul e interesant. (...)

 

Articolul îl puteţi citi în ziarul nostru, Viaţa medicală.

    Deşi primele premii Nobel au fost decernate începând cu anul  1901, în 2009 s-a acordat abia premiul pentru Medicină (denumit oficial pentru Fiziologie sau Medicină) cu numărul 100. Un decalaj de 9 ani, deoarece în perioada celor două razboaie mondiale nu s-au atribuit 7 premii (1915–1918, 1940–1942), iar în  alţi 2 ani (1921 şi 1925) laureaţii au lipsit, probabil deoarece la Stockholm s-a considerat că nu au existat candidaţi demni de suprema consacrare în cercetarea biomedicală. Premiile pentru Fizică şi Chimie au rămas neatribuite în 7 şi în, respectiv, 8 ani, astfel încât Medicina a ajuns ultima dintre premiile  ştiinţifice la numărul 100. Să mai observăm, ceea ce era de aşteptat, că premiul Nobel pentru Pace a fost amânat de 19 ori, aflându-se pe primul loc şi în ceea ce priveşte numărul de laureaţi cu merite discutabile în atenuarea conflictelor de pe Terra. Deşi amânat doar de 7 ori, premiul Nobel care a declanşat cele mai multe contestaţii şi dispute este cel pentru Literatură. În fine, al şaselea premiu Nobel, pentru Ştiinţe Economice, s-a acordat fără întrerupere, începând din anul 1969. Anul 1972 a fost ultimul în care nu s-a acordat un premiu Nobel, cel pentru Pace.

 

   Câteva precizări, nu din precauţie şi nici din laşitate (deşi îmi amintesc de vorbele unui mare profesor de odinioară: „Mulţi ar fi laşi dacă ar avea curaj“), ci întru clarificarea obiectivelor urmărite în acest serial. Nu înainte de a observa că dicţionarul doctorului Michel Dupont, deşi reprezintă o sursă de date adesea de negăsit în alte dicţionare, este extrem de sărac în biografii ale medicilor din Estul european. Altminteri, nu lipseşte nicio regiune a globului şi aproape nicio perioadă fastă din evoluţia medicinii diferitelor popoare. Să fie în cauză doar vicisitudinile istoriei? De o ignorare deliberată nu poate fi vorba, ci probabil de absenţa unor referinţe sau precaritatea celor pe care autorul le-a avut la îndemână. (...)