De câte ori nu auzim regretele celor apropiaţi care au decis să rămână în România? Se plâng de faptul că nu au avut curaj să îşi ia viaţa de la capăt, să înceapă a clădi ceva de la zero. Iar în acelaşi timp, de prea puţine ori îi auzim pe cei plecaţi. Mai greu să îi asculţi îndeaproape. Cu toate astea, situaţia nu stă chiar aşa. De multe ori, problemele de adaptare şi de supravieţuire sunt acolo, dincolo de graniţă, acolo unde începi să îţi clădeşti un loc al tău, acolo, undeva departe de toţi ai tăi, unde ai ajuns cu speranţa de mai bine. Cred cu tărie că probleme nu sunt doar aici, ci şi dincolo. (...)

   Ca de fiecare dată, am pornit cu toată bunăvoinţa şi încrederea să văd un film care să mă încânte şi să mă mulţumească. Ratarea s-a dovedit însă inevitabilă, iar după primele 45 de minute încercam să rezist eroic, aşteptând să mi se deturneze impresia generală. N-a fost să fie, aşa cum nici alegerea mea nu a fost una dintre cele mai inspirate. Sinceră să fiu, numele lui Wes Bentley de pe afiş îmi făcuse cu ochiul şi îmi stârnise interesul, imaginându-mi ceva special pentru el după rolul secundar din American Beauty din urmă cu ceva ani. Adevărat că nu prea mai auzisem despre el între timp, drept urmare, era momentul să-l descopăr într-un rol principal. Cu toate că este în prezenţa Winonei Ryder, tot nu a urmat ceva deosebit. Scrisoare de adio (The Last Word) se vrea a fi o dramă profundă, apăsătoare în anumite momente, dar tot nu reuşeşte să convingă cu adevărat. (...)

 

   Ce ar găsi Nicolae Ceauşescu dacă s-ar întoarce peste 20 de ani în România, ţărişoara lui mult iubită? O ţară franjurată şi împărţită în fel şi chip, împrăştiată care cum încotro. Mare i-ar fi mirarea sau mai degrabă stupoarea, căci de ar încerca să recompună bucăţile, nici cu forţa nu ar deveni acest puzzle ce aştepta/visa/imagina! Ar căpăta o formă complet anapoda, sfâşiată şi ciuntită în fel şi chip, în toate culorile partidelor politice. O revedere după 20 de ani precum întâlnirile organizate în licee şi facultăţi. Oare am ajuns unde trebuie? Musafirul lui Alexandru Solomon din documentarul Kapitalism – reţeta noastră secretă descoperă o nouă etapă a istoriei noastre. Deşi vine din trecut, precum o fantasmă a noastră, pare a fi singurul care poate privi limpede ce se petrece cu adevărat sub propriii noştri ochi. (...)

   Am avut toată bunăvoinţa, dar în afara feeriei vizuale, nu m-am simţit înghiţită ori cufundată în poveste. A fost un film ca oricare altul, ceea ce mi se pare cu mult mai grav! Nu m-a impresionat, nu m-a răvăşit complet. Nu, nu l-am văzut la IMAX, ci la un 3D clasic, oricum înţeleg că nici IMAX-ul nu a fost cine ştie ce, mai multă splendoare vizuală şi un sunet mai bun. Altfel, nimic. Oricât de fan Tim Burton ai fi, tot simţi că ceva lipseşte. Şi lipseşte, într-adevăr. Firul poveştii lui Tim Burton din Alice în Ţara Minunilor este firav şi plictisitor pe alocuri, concentrarea pleacă, nu rămâi decât cu o poveste despre Bine şi Rău spusă mai degrabă pe înţelesul copiilor decât cu nuanţe filosofice. Există fragmente simpatice, însă atunci când te reîntorci în Lumea Minunilor, acolo unde nu există limite ale imaginaţiei, iar tot ce faci este să crezi că trăieşti această experienţă. (...)

   Cât cântăreşte viaţa ta? Imaginează-ţi un rucsac în care înghesuieşti toate lucrurile. Rucsacul acesta este viaţa ta. Cu ce începi să îl umpli? Ryan Bingham (George Clooney), cel care prezintă teoria rucsacului la nesfârşit, spune că e indicat să începi cu lucrurile mărunte, amintirile de pe noptieră, etajere, după care, pe măsură ce acestea sunt acolo unde trebuie să fie, continui cu lucrurile mari, cu oamenii din viaţa ta, persoanele de care eşti ataşat, până când ajungi la cele mai importante dintre acestea. (...)

   Spectacolul continuă, no matter what! Seara Academiei Americane de Film a fost cu totul specială pentru simplu fapt că a fost aceea a surprizelor şi premierelor. Nimeni nu ar fi spus cu încredere că vor acorda celebrele statuete unor oameni care merită cu adevărat, iar după 67 de ani, au fost nominalizate la secţiunea „cel mai bun film“ 10 producţii. Pentru prima oară, o femeie este declarată cel mai bun regizor. De-a lungul timpului, au mai fost premii binemeritate, dar parcă în acest an, The Hurt Locker al lui Kathryn Bigelow a făcut senzaţii mai mult ca oricând. (...)