Sunt multe lucruri cu care nu sunt de acord
– mă refer la mesaje transmise către viitorii noştri colegi, către studenţi. Trăiesc
în România şi, în ciuda unor inerente nemulţumiri, nu regret alegerea făcută.
Probabil ca mulţi alţii, şi eu aveam posibilitatea să plec şi să lucrez în altă
parte pentru un timp variabil sau pentru totdeauna. Am avut activităţi pe
aproape toate continentele, am lucrat şi sub contract (de exemplu cu Organizaţia
Mondială a Sănătăţii), pe care puteam să îl prelungesc, dar mi-am dorit şi îmi
doresc să trăiesc în România împreună cu familia mea. Sper ca evoluţia situaţiei
să fie de aşa natură încât să nu îmi alunge (la propriu şi la figurat) pe cei
dragi, fie că fac parte din familia mea, fie că sunt sau vor fi medici. Le spun
studenţilor mei: „Şi în România există pacienţi. Şi pacienţii români au nevoie
de medici. Au nevoie de medici buni“. În aceste condiţii, nu ştiu cum aş putea
să caracterizez îndemnurile pe care studenţii încep să le audă, de la „colegi“,
încă din anii mici: „Termină facultatea şi pleacă!“; „Vrei să rămâi în România?
De ce eşti fraier(ă)?“; „Te-ai prostit? Chiar vrei să rămâi în România? Pleacă şi
nu te mai gândi înapoi!“. Astfel de mesaje sunt de netolerat. Nu de aşa ceva au
nevoie tinerii studenţi. Ei trebuie să fie învăţaţi, călăuziţi, ajutaţi să înţeleagă
lucrurile în mod corect, să îşi dezvolte discernământul. Şi, dacă reuşesc acest
lucru, atunci să aleagă în cunoştinţă de cauză şi cu dreaptă judecată.
În urmă cu mulţi ani (abia văzusem listele
care confirmau că urmează să fiu student la medicină), în urma unor nedreptăţi
de care aflasem, mergând într-o plimbare cu un bun prieten, i-am spus: „O să
plec din ţara asta cât de repede voi putea“. Iar el mi-a răspuns: „Mircea, dacă
toţi oamenii buni vor pleca, cine va mai rămâne şi ce se va alege de ţara
noastră?“. Nu i-am răspuns imediat, dar de atunci am ştiut care îmi este opţiunea,
mi s-au deschis ochii.
Am văzut multe şi am trăit destule. Nu voi
uita niciodată ziua de 23 ianuarie 1990. Nu cred că voi putea uita multe alte
zile „celebre“ ale aceluiaşi an sau din anii următori. Însă, în acelaşi timp,
ori de câte ori îmi vine gândul „nu mai suport“, acesta se însoţeşte şi de
amintirea celor care chiar au avut ceva de suportat. Avem strămoşi care şi-au
dat viaţa pentru aceste meleaguri, avem înaintaşi care au suferit torturi şi
ani grei de temniţă doar pentru că şi-au iubit ţara şi au dorit binele
românilor, avem martiri care merită toată preţuirea şi pe care, jenant, cei
care beneficiază astăzi de suferinţa şi sacrificiul lor i-au uitat sau spun:
„Ei, ce îmi pasă mie? Atunci era altfel, de ce să mă compar cu ei sau de ce să
mă gândesc la ce au făcut ei? Ei au vrut-o, nu eu!“. Cutremurător!
Dar să revin la mesajele care nu ar trebui
să existe. Reproduc un pasaj dintr-un e-mail primit de la un fost student.
„În cadrul unor cursuri dintr-o serie de stagii,
profesorii care ne vorbeau despre diverse patologii şi tratamente în relaţia cu
pacienţii, ne-au oferit şi nişte «sfaturi» practice, pe care ne-au încurajat să
le urmăm cu tărie:
[1] de fiecare dată când un pacient vine la un medic, trebuie
să plece de la acesta cu o reţetă, indiferent dacă are nevoie sau nu de o
medicaţie;
[2] medicamentele prescrise trebuie să fie multe –
numărul lor e direct proporţional cu «calitatea» medicului şi doar astfel îi
vom câştiga încrederea;
[3] de asemenea, foarte important, medicamentele trebuie să
fie scumpe – pacientul nu va avea încredere în nişte medicamente ieftine şi va
presupune că medicul nu a fost capabil să îi dea ceva eficient;
[4] recomandarea unor serii de analize exhaustive este pe
deplin indicată, cu atât mai mult cu cât ele se vor efectua în sectorul
privat.“
Am citit şi am recitit mesajul primit. Nu
este prima dată când aud că există aceste sfaturi. Dar, dacă tot am primit
mesajul, am întrebat, la rândul meu, de la câte persoane au fost primite astfel
de „sfaturi“ – şi nu a fost vorba de un singur „sfătuitor“, ci de mai mulţi,
din ani diferiţi. Şi atunci mă întreb: ce să înţeleagă un copil? Ce să
gândească un viitor coleg în curs de formare medicală? Avem cum să îi apărăm pe
viitorii colegi de astfel de agresiuni? Ei sunt încă tineri (mici, aş spune eu,
şi iarăşi îi voi supăra) şi nu reuşesc să distingă încă atât de bine cât ar
trebui în cine pot avea încredere şi în care din sfaturi să se încreadă. I-am
văzut cât de uşor pot fi păcăliţi atunci când unii colegi mai mari le transmit
un anumit mesaj. Am văzut cum destul de mulţi apreciază „uşorul“ şi tind să îl
considere bun pe cel care le cere mai puţin, îi pune mai puţin la încercare, cu
toate că, fiind în formare, ar trebui să îşi dorească încercări cât mai ample,
cât mai dificile, tocmai pentru a se putea dezvolta şi pentru a se putea
întări.
În acelaşi sens îmi aduc aminte un exemplu.
Nu toată lumea ştie să facă o prezentare secundum artem. Nici eu nu ştiam
în urmă cu o vreme. În afară de munca de a realiza respectiva prezentare, mai
este apoi necesar să ştii şi cum să o prezinţi în faţa colegilor. Cu privire la
atitudinea prezentatorului, am văzut, la rândul meu, unele prezentări. Una
dintre cele mai apreciate a fost cea a unui coleg care, la debutul discuţiei,
punea o întrebare retorică: „Care este motivul pentru care ai vrea să prezinţi?“.
Apoi răspundea: „În primul rând, prezinţi pentru tine, tu eşti vioara întâi, de
tine trebuie să îţi pese în primul rând“. Nu sunt de acord. Importantă este
audienţa. Dacă nu ar exista colegii din audienţă, nu ai exista nici tu, pentru
că nu ai avea cum şi cui să prezinţi. Toată deschiderea şi toate capacităţile
trebuie să le dedici celor care au venit să te asculte. Mi-aş dori să mă înşel,
dar cred că majoritatea celor care ar citi cele două variante de mai sus ar
alege-o pe prima. Iar asta nu înseamnă colegialitate.
Este important să fii onest. Să te comporţi
ca un adevărat coleg. Să încerci să te pui în pielea celui care, la un moment
dat, ar putea beneficia (sau dimpotrivă) de sfaturile tale, în dezvoltarea sa,
în formarea ca medic şi ca om, în întărirea pentru a face faţă unui sistem care
numai blând şi primitor nu este. Intrăm, învăţăm, creştem, ne dezvoltăm,
încercăm să facem faţă unui sistem dificil. Calea „uşoară“ este să ne lăsăm
influenţaţi în sens negativ de toate cele pe care le vedem şi le trăim şi să
începem să ne comportăm şi noi pe măsură, în acelaşi sens pe care l-am dispreţuit,
care nu ne-a plăcut. Încet-încet, pe măsură ce devenim mai puternici, ne putem
permite să ne comportăm aşa cum nu ne-a plăcut să vedem că se comportau alţii
cu noi. Calea bună este însă cealaltă, chiar dacă este mai grea. Să nu uităm
situaţiile de „aşa nu!“, dar să le ţinem minte doar pentru ca noi să nu
procedăm aşijderea. Noi să alegem să devenim colegi şi să creştem în jurul
nostru alţi colegi, să încercăm să contribuim la extinderea fenomenului de
colegialitate având credinţa (certitudinea) că, pe măsură ce vom fi mai mulţi,
chiar dacă suntem „mici“, vom putea să ne aducem contribuţia la schimbarea în
bine a unui sistem care astăzi pare de neclintit.