Joyce
Carol Oates (n. 16 iun. 1938, Lockport, statul New York) a publicat cca 70
de cărţi. Scrie de la 14 ani, trăieşte în
şi pentru scriitură, îşi consacră
fiecare clipă a existenţei propriei opere, dar şi lecturii, „una dintre cele
mai mari plăceri ale civilizaţiei“. Preferă în schimbul termenului „a crea“ pe
cel de „a relata“, abordând genuri foarte diferite: roman, poezie, eseu (mai
ales despre box), proză scurtă, cărţi pentru copii, jurnal, dramaturgie. Celebră
prin romanele „Apa neagră“ (1992), „Zombie“ (1995), „O familie americană“
(1996), „Balada lui John Heart“ (1999), „Blonde“ (2000), „Fata tatuată“ (2003),
„O fată cinstită“ (2010) etc., Joyce Carol Oates este una dintre cele mai
traduse scriitoare americane de azi. Este deţinătoarea premiilor National Book
Award, pentru romanul „Them“, şi
PEN/Malamud Award, pentru volumele de povestiri (peste 700).
Poliedrica sa scriitură se extinde de la
naturalism la New Gothic. Numitorul
comun: delicte sau fenomene de autodistrugere în care protagonişti sunt de
obicei femeile, victime între Eros şi Thanatos. Ne-a reţinut atenţia un titlu
publicat de Polirom, Apa neagră
(2011, traducere impecabilă din limba engleză de Cristina Ilie), ce face parte
din specia long short story, altfel
spus – acele cărţi dense, puternice, ce se joacă cu angoasele noastre, urmărindu-ne
multă vreme. Încă de la început, trebuie să precizăm că nu este vorba de o
intrigă cu suspans, ci de exact inversul unei bombe cu ceas, deoarece esenţialul
se petrece încă
din primele pagini. Presimţim încă din primele rânduri că nimic
nu va putea schimba cursa tragică a destinului, chiar dacă nimic nu ne împiedică
până la ultimul rând al cărţii (tehnica premeditată a ambiguităţii la turaţie
maximă) să sperăm într-un cu totul alt deznodământ, eventual fericit.
Despre ce este totuşi vorba? Povestea,
transpunerea unui fapt divers, în care a fost implicat fratele mai mic al lui
JFK, Edward „Ted“ Kennedy, care a şocat America în anul 1969, este simplă. În
seara de 4 iulie, un automobil rulând pe întuneric, cu viteză, pe un drum
abandonat, care trebuia evitat, ratează un viraj şi sfârşeşte într-o mlaştină
oribilă („apa neagră“). În interiorul maşinii ce se scufundă se află un senator
alcoolizat, posibil viitor candidat la preşedinţie (căruia nu i se va spune
nicicând pe nume), şi o tânără femeie, Kelly Kelleher, studentă la ştiinţe
politice, ce n-ar fi trebuit să se afle în respectiva companie la ora aceea
avansată. Bărbatul se extrage din Toyota scufundată în nămolul negru şi
puturos, iese oricum la suprafaţă, scapă, în timp ce ea rămâne blocată şi se
îneacă treptat, conştientizând fiecare clipă (lungă cât o zi) care o desparte
de moarte, prin flashbackuri din trecutul său (filmul detaliat al scurtei sale
vieţi) în contrapunct cu o sfâşietoare succesiune de senzaţii de scârbă şi
simptome de sufocare, tentative eşuate de a se descarcera, zbucium al neputinţei,
un tablou infernal între disperare, repulsie letală şi horror, dar şi reprezentări
salvatoare, speranţe legate de umanitatea însoţitorului său, care se vor dovedi
zadarnice, simple halucinaţii.
Idila dintre cei doi, pe cale de a se naşte
la acel party de la care plecaseră în trombă (spre a prinde feribotul), care
oricum nu putea să evite bârfele odioase ale moralei şi societăţii politically correct, este retezată din rădăcini.
Cel mai sumbru în această tragică întorsătură a faptelor nu este faptul că unul
dintre ei supravieţuieşte, ci felul în care povestea se derulează. Senatorul
abandonează locul faptei şi pe cea cu care era gata să-şi petreacă noaptea, de
teama a ceea ce se va spune, evitând astfel riscul de a-şi păta imaginea, de a-şi
compromite reputaţia şi a-şi vedea zădărnicite ambiţiile. Joyce Carol Oates nu
are nicio reţinere în a critica direct derapajele societăţii americane de tipul
pedepsei cu moartea şi, indirect dar necruţător, pe cei aduşi în cauză, ce se
dau în vileag prin propriile fapte.
Prin intermediul acestor două personaje,
stau faţă-n faţă două stări de spirit: inocenţa, ingenuitatea şi optimismul
tinerei Kelly vs. laşitatea şi
cinismul egolatru al senatorului. Lupta este inegală: pragmatismul calculat şi
implacabil al politicianului, care pune mai presus de orice propria carieră, va
zdrobi visele juvenile ale unei tinere femei „fără importanţă“, care îşi făcuse
un mit din prezenţa, prestanţa şi prestaţia senatorului. Suntem foarte departe
de basmele cu zâne şi feţi-frumoşi. Cum spuneam la început, nu intriga, al cărei
epilog se anunţă ca ineluctabil, prevalează, ci climatul de opresiune, de
încarcerare, de aşteptare şi senzaţia de rău ce ne însoţeşte lectura. Există,
într-adevăr, în această scufundare în genune o grea cumpănă a fiinţei umane, ce
exasperează până şi pe cei mai lucizi dintre noi. J. C. Oates ne pune faţă-n faţă
cu angoasa noastră comună, şi anume cea de a ne vedea moartea cu ochii în
singurătate, într-un loc necunoscut, lipsit de orice reper, deci cu atât mai
înfricoşător şi fără scăpare. Condamnată, eroina se întreabă: „Oare aşa am să
mor? În felul ăsta?“.
Kelly evadează, totuşi, prin amintiri ce
renasc şi scandează mecanic relatarea propriei agonii. Prin faţa noastră se
succed episoade din viaţa sa de copilă, studentă, raporturile sale cu cei
apropiaţi, cu părinţii, prietenele, întâlnirea sa cu senatorul din aceeaşi zi
nefastă, ultima pentru ea.
Întreaga forţă a acestei cărţi, în afara
ritmului ei anxios, astmatic, din ce în ce mai accelerat, reprezentat prin
fraze scurte asemeni sentinţelor, constă în continua pendulare între tensiunea
prezentului şi tensiunea trecutului unei muribunde. Un trecut ce se
destructurează, filtrat prin memoria precipitată şi selectivă, ce dă la iveală
ceea ce ea alege. Un prezent ce încremeneşte şi al cărui sfârşit, mult prea
cunoscut, devine înspăimântător prin chiar acest fapt. Stilul autoarei este, ca
de obicei, unul memorabil, presant, hipnotic, alternând descrierile mirabile
ale peisajului din insula Grayling (statul Maine), care, prin contrast, face şi
mai sufocantă întemniţarea în acel vehicul devenit pentru Kelly mormânt.
Joyce Carol Oates ar fi fost un extraordinar
regizor dacă ar fi avut mai multă încredere în camera de luat vederi decât în
maşina de scris. Aceeaşi identică scenă repetată la nesfârşit de-a lungul a 170
de pagini, acelaşi cadru a ceea ce pare un „normal“ accident stradal şi mii de
detalii care, în cele din urmă, se imprimă indelebil în cugetul şi inima
cititorului. Este una din reţetele capodoperei.
