În noaptea de 26 aprilie 1986, la ora locală 1:23 a explodat reactorul nr. 4 al Centralei nucleare de la Cernobîl, lângă graniţa Ucrainei cu Belarus şi Rusia, la o distanţă de cca 400 km de România. Zile de-a rândul au fost proiectate în atmosferă particule radioactive, printre care cantităţi considerabile de iod 131 şi cesiu 137. Potrivit tradiţiei sovietice, dezastrul a fost ascuns opiniei publice. S-a procedat numai la evacuarea localnicilor din zonele învecinate Centralei. După câteva zile, s-a schimbat direcţia curenţilor de aer şi norul radioactiv a început să se deplaseze spre nord-vestul Europei. Aparatele cercetătorilor occidentali au înregistrat modificări în compoziţia atmosferei şi s-a dat alarma. După cinci zile de la producerea exploziei, fără să se aplice vreo măsură de protecţie a populaţiei, la data de 1 mai, s-a întrunit comitetul politic executiv al comitetului central al partidului comunist român pentru a discuta despre implicaţiile catastrofei în România. De abia după această şedinţă au apărut în presa noastră informaţii lapidare, fără a se preciza nivelul de radioactivitate la care s-a ajuns şi nici faptul că s-a depăşit pragul de alarmare. Se recomanda spălarea legumelor şi fructelor şi evitarea ieşirii copiilor în spaţii largi, asta după ce „poporul muncitor“ ieşise de 1 mai „la iarbă verde“. Secretomania şi minimalizarea situaţiei au continuat şi în anii următori. Leonid Ilin, vicepreşedintele Academiei de Ştiinţe Medicale din URSS, afirma după avaria de la Cerobîl că „nivelul relativ redus de iradiere nu are niciun efect negativ asupra sănătăţii“ (Moscovskie novosti, 19 februarie, 1989). În acelaşi an, 1989, filmul „Microfon“ al regizorului kievean G. Şkliarevski a fost cenzurat, fiind eliminate interviurile cu supravieţuitorii catastrofei. Dna prof. dr. Tamara Tudose (Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie „Nicolae Testemiţeanu“, Chişinău) aprezentat comunicarea „Afecţiuni endocrine, consecinţe ale exploziei de la Cernobîl şi ale altor contaminări radioactive. Observaţii proprii“ la al IV-lea Congres al Asociaţiei de Endocrinologie Clinică din România (Constanţa, sept. 2009). Textual, a spus că: „Trecuseră deja două săptămâni şi în Republica Moldova afectată de explozie nu se ştia nimic. Era deja prea târziu ca să se poată lua măsuri eficiente. Nici după prăbuşirea URSS lucrurile nu au stat mai bine. Populaţia dintre Prut şi Nistru nu a fost inclusă în programele internaţionale de monitorizare a urmăririlor dezastrului nuclear. Informaţii esenţiale din 1986 au ajuns la medici abia în 1996“. În România, a fost practic interzisă publicarea lucrărilor ştiinţifice referitoare la efectele exploziei reactorului nuclear. Am fost şi eu pus în această situaţie, reuşind să public lucrări pe această temă doar după 1991. (...)
Mai multe detalii în ziarul nostru, Viaţa medicală.