Când am văzut monografia apărută la Editura
„Viaţa Medicală Românească“ – UNDA Q ÎN
INFARCTUL MIOCARDIC, autor dr. Radu
Grigore, prefaţată de prof. dr. Ion Bruckner – mărturisesc că prima mea
reacţie, la vederea cărţii, a fost: „500 de pagini despre unda Q?! Nu este prea
mult pentru descrierea unei unde?“. Şi totuşi, cartea a reuşit să îmi capteze
atenţia, în primul rând prin numărul foarte mare de trasee electrocardiografice
analizate în context clinic şi paraclinic, prin prisma bogatei experienţe a
autorului, medic primar cardiolog şi şef al secţiei de cardiologie a Spitalului
Judeţean Galaţi. Infarctul miocardic rămâne una dintre cele mai mari urgenţe
ale cardiologiei, elementul crucial, care influenţează supravieţuirea pacienţilor,
fiind rapiditatea cu care este stabilit diagnosticul şi cu care se intervine
pentru revascularizare.
Diagnosticul de infarct a suferit unele
modificări în ultimii ani, în principal datorită apariţiei unor biomarkeri mai
sensibili şi mai specifici de necroză miocardică, dar şi perfecţionării
tehnicilor imagistice. Acesta este şi motivul pentru care, în august 2012,
Societatea Europeană de Cardiologie a publicat „A treia definiţie universală a
infarctului miocardic“, elaborată de un grup de experţi. Infarctul poate fi
prima manifestare a bolii coronariene sau poate apărea, repetat, la pacienţi cu
boală coronariană cunoscută. Infarctul miocardic poate fi diagnosticat prin
elemente clinice, modificări electrocardiografice specifice, valori ridicate
ale biomarkerilor de necroză miocardică şi imagistic. Electrocardiograma
continuă să fie o parte foarte importantă a algoritmului diagnostic al pacienţilor
cu suspiciune de infarct şi trebuie obţinută cât mai repede după debutul
simptomelor. Interpretarea corectă a electrocardiogramei în infarctul
miocardic nu este întotdeauna facilă, această carte putând fi un instrument
foarte util pentru descifrarea sa.
În prima parte a lucrării, autorul aruncă o
privire generală asupra subiectului, trecând în revistă criteriile electrocardiografice
ale undei Q în infarctul miocardic, de la descrierea lui Pardee (1962) până la
redefinirea, în 2007, a infarctului miocardic de către Societatea Europeană de
Cardiologie. Autorul face un istoric al importanţei acestei modificări
electrocardiografice pentru diagnosticul infarctului miocardic, istoric
completat cu date din experienţa şi studiile personale anterioare. Este
reliefată importanţa undei Q pentru infarctul miocardic transmural şi
netransmural, infarctul miocardic repetat, infarctul miocardic în cadrul
procedurilor diagnostice şi terapeutice pe arterele coronare, fragmentarea
complexului QRS în evoluţia infarctului miocardic cu undă Q. Toate aceste
informaţii vin completate de o serie de electrocardiograme demonstrative din
arhiva Spitalului Judeţean Galaţi, interpretate în dinamică de către autor,
care adaugă comentarii foarte utile referitoare la elementele clinice ale
pacienţilor respectivi, tratament, dificultăţi de diagnostic. Sunt prezentate
electrocardiograme ale aceloraşi bolnavi, repetate pe o perioadă lungă de timp
(6–11 ani), cu evoluţia în dinamică a modificărilor electrice.
În al doilea capitol, dr. Radu Grigore
prezintă un număr impresionant de electrocardiograme care demonstrează evoluţia
undei Q în diverse cazuri cu infarct miocardic, de la dispariţia acestei unde,
în cazurile cu evoluţie favorabilă şi vindecare clinică şi electrocardiografică,
până la asocierea cu alte modificări electrice, care traduc apariţia unor
complicaţii ale infarctului. Capitolul III stabileşte corelaţii
clinice-electrocardiografice-anatomopatologice în cazuri de infarcte
miocardice multiple şi repetate cu undă Q, corelaţii susţinute şi de această
dată de o serie de electrocardiograme interpretate. „Evaluarea dispariţiei
undei Q de necroză în infarcte miocardice multiple şi repetate este o problemă
mai dificilă decât în cazurile cu un singur infarct“, spune autorul. Infarctul
miocardic cu undă Q şi blocul de ramură dreaptă sau stângă sunt analizate
într-un alt capitol. Sunt prezentate electrocardiograme care demonstrează relaţii
certe sau posibile între undele Q şi blocul de ramură dreaptă. În prezenţa
blocului de ramură stângă, diagnosticul electrocardiografic al infarctului este
dificil, în ciuda publicării a numeroase observaţii pe această temă. Blocurile
de ramură stângă tranzitorii oferă o şansă pentru interpretarea corectă a
complexelor QRS. Asocierea infarctului de miocard cu blocul de ramură stângă
este analizată practic în 72 de cazuri.
Aspectele particulare în infarctul miocardic
acut cu supradenivelare de segment ST reprezintă tema unui alt capitol al cărţii,
ilustrat, de asemenea, cu un număr impresionant de electrocardiograme
interpretate. Ultimele trei capitole sunt rezervate bătăilor ectopice
revelatoare de infarct miocardic cu undă Q, infarctelor atriale şi ventriculare
şi infarctului cu undă Q şi sindrom WPW.
Bibliografia cărţii este variată (280 de
titluri din literatura românească şi străină de specialitate), marea majoritate
publicată în ultimii zece ani. Lucrarea impresionează prin complexitatea
traseelor electrocardiografice prezentate şi interpretate într-o manieră
accesibilă nu numai medicilor cardiologi, dar şi interniştilor, urgentiştilor,
generaliştilor etc., implicaţi în diagnosticul şi tratamentul bolnavilor cu
infarct miocardic. Aş încheia cu cuvintele autorului, cu care sunt întru totul
de acord: „În timpurile noastre, electrocardiograma este o investigaţie de largă
accesibilitate. Este important să fructificăm informaţiile multiple pe care ni
le oferă în diagnosticul bolilor cardiovasculare, în general, şi al infarctului
de miocard, în special“. În acest sens, cartea medicului Radu Grigore este un
demers reuşit.
