Aşteptat cu nerăbdare de melomanii din întreaga
ţară, Festivalul „George Enescu“ a debutat, în prima zi de septembrie, sub semn
aniversar, ediţia XX desfăşurându-se în preajma împlinirii a 130 de ani de la
naşterea Maestrului căruia îi este dedicată manifestarea. Un motiv în plus
pentru a spera într-o deschidere pe măsură, dar după cuvântul rostit de
directorul Festivalului, Ioan Holender, de ministrul Culturii, Hunor Kelemen, şi
de Andrei Pleşu (cel care, în 1991, aflat în aceeaşi postură, susţinea un
discurs punctat, ca şi de această dată, cu aluzii inteligente şi asocieri pline
de umor), am ascultat Residentie Orkest din Haga, dirijată de Christian Badea,
propunând Simfonia nr. 1 de Enescu şi Simfonia nr. 10 de Şostakovici, parcurse
anost, fără relief şi parcă… interminabil, dar aplaudate după fiecare parte de
publicul care astfel s-a dovedit a fi, în majoritate, doar conjunctural într-o
sală de concert. În seara următoare, ansamblul a sunat totuşi mai omogen şi mai
curat în Atlantis de Dan Dediu (piesă
premiată la ediţia 1991, dar prezentată abia acum în primă audiţie absolută),
acompaniindu-l apoi pe Dan Grigore în „la minorul“ de Grieg, interpretat de
cunoscutul pianist în spiritul partiturii, cu un tuşeu rotund şi o
expresivitate adecvată, ansamblul dovedind apoi, în Simfonia fantastică de Berlioz, că poate cânta şi convingător,
dirijorul simţindu-se probabil mai în largul său în opusurile romantice.
Dar nici seria recitalurilor de după-amiază
nu a avut o soartă mai fericită în primul program, pianista Akiko Ebi (apreciată
de mulţi dintre noi în colaborarea sa cu Martha Argerich, în lucrări la două
piane reluate adesea la TVMezzo), dezamăgind profund în Fantezia cromatică şi Fuga
de Bach, departe de stilul şi atmosfera cerute, abordând opusuri de Liszt,
Debussy sau Toyoda cam în aceeaşi manieră, pentru ca Suita nr. 2 de Enescu să
fie (probabil) o… citire la prima vedere, bisurile de Chopin sau Ravel fiind însă
mai aproape de ceea ce ar fi trebuit să ofere o solistă care face parte şi din
juriul secţiunii de pian.
Nu am înţeles de ce Orchestra de cameră
„Philarmonia“, condusă de Nicolae Iliescu, se eternizează în programele festivalului,
la sala Radio evoluând deopotrivă ansamblurile „Hyperion“, „Profil“,
„Florilegium“, „Musica Nova“, şi noua Camerata Regală sau Orchestra de cameră
din Republica Moldova, dar târziu în noapte am ascultat cu plăcere „Austrian
Baroc Company“, excelenţii muzicieni cântând pe instrumente de epocă, propunând
piese de Handel, Schmelzer, Pandolfi, Sammartini, Marcello, Bertali, colaborând
cu soprana Nuria Rial – un glas curat, dar cu o respiraţie deficitară, surprinzând
însă uniformizarea stilistică, deşi Händel şi muzica italiană nu sunt deloc… la
fel, aspect reliefat deosebit de pregnant sâmbătă seara, în paginile de Vivaldi
sau Albinoni, prezentate de Orchestra Baroc din Veneţia. Iar Ariodante de Händel a fost un elegant
dar oferit de Il Complesso barocco, sub conducerea lui Alan Curtis, se pare o
primă audiţie la noi.
Un moment
special a avut loc la Opera Naţională, unde după decenii s-a pus din nou în
scenă Lohengrin de Wagner, anticipând
aniversarea celor 90 de ani de existenţă a teatrului instituţionalizat,
beneficiind de oaspeţi în sfârşit de calitate, întreaga distribuţie fiind, de
altfel, neaşteptat de omogenă. Corul şi orchestra s-au ridicat la nivelul unei
producţii-eveniment, sub bagheta lui Cristian Mandeal, care a făcut minuni. În
rolurile principale i-am aplaudat pe Johann Botha, tenor „eroic“ prin excelenţă,
etalând o voce viguroasă, bine condusă, în spiritul wagnerian care, de altfel,
a guvernat şi evoluţia superbei soprane Emily Magee şi a mezzosopranei Petra
Lang, ambele impresionante, deşi glasurile lor se aseamănă timbral, deci
contrastul necesar a lipsit, compensat însă de interpretarea impecabilă, cu
expresia adecvată şi în plan scenic. Neaşteptat de bine au susţinut partiturile
solicitante baritonul Valentin Vasiliu, basul Horia Sandu, dar şi baritonul
Vasile Chişiu, în timp ce regia (Ştefan Neagrău) a adus elemente ce s-au dorit
moderne, dar a fost „punctată“ cu gafe greu de „digerat“, iar scenografia
(Adriana Urmuzescu) a purtat clar amprenta coordonatorului artistic (Cătălin
Ionescu-Arbore). Orice spectator care a mai intrat în Opera bucureşteană a
putut recunoaşte cu uşurinţă repere ale veşmintelor din „casatul“ Oedip (2003), din Simon Boccanegra sau din Macbeth,
părând cumva o refolosire a lor (deşi costurile au fost foarte mari), dar şi o
repetare la infinit a aceloraşi pante, borduri cu neon, semne masonice etc. Rămânând
însă la „partea plină a paharului“, în plan muzical a fost o certă reuşită; mă întreb
cum va fi nivelul în distribuţia integral românească… Iar performanţa corului a
fost subliniată şi prin omagiul adus de Ioan Holender maestrului Stelian
Olariu, de jumătate de veac la conducerea ansamblului, dar la fel de pasionat şi
de vivace ca întotdeauna, emoţionat şi fericit, ovaţionat de o sală arhiplină.
