Medic cardiolog și pacient cu boala Parkinson de peste 25 de
ani, Dan Mircea Fărcaș conviețuiește, nu se luptă cu boala, după cum îi
place să sublinieze. L-am cunoscut la o conferință dedicată tulburărilor de
comportament motor, când a susținut cea mai emoționantă prezentare, așa cum
numai prezentarea unui pacient puternic putea să fie. Timp de 20 de ani a
așteptat ca medicamentele să facă totul pentru starea lui, suportând efectele
lor secundare. Apoi, cineva l-a întrebat dacă a auzit de programul lui John
Coleman, iar asta a declanșat în el călătoria pe drumul transformării și
acceptării.
Credeam că știu la ce să mă aștept atunci când am început să
citesc cartea sa Virtuți adormite. Schimbarea tiparului mental – cheia
succesului în conviețuirea cu o boală cronică, apărută la editura
University Press din Târgu Mureș, în 2015. Doar îl auzisem citând din Eckhart
Tolle și Wayne Dyer, gustasem bunul exemplu al monarhului bâlbâit din filmul
„The King’s speech“, cunoșteam pledoaria sa pentru gândire pozitivă și, mai
ales, pentru găsirea unui sens în viață, moștenită de la Viktor Frankl. În drum
spre serviciu am deschis cartea, în care am citit: „Îmi exprim recunoștința și
le mulțumesc părinților mei, Emilia și Dumitru, pentru că datorită cuvintelor
lor «Copile, fă ceva pentru tine», repetate cu ritmicitatea picăturii
chinezești care îți cade în creștet, am ajuns să conștientizez că pot deveni
avocatul propriei mele vindecări“. Și am înțeles că această carte nu poate fi
citită în metrou.
Dan Fărcaș a mai scris și „Sfaturi de zi cu zi pentru bolnavii
cu boală Parkinson“, însă „Virtuțile“ se adresează unui public mai larg, format
din pacienți cu boli cronice, dar și oameni în aparentă sănătate. Volumul este
bogat în citate, dar exact momentele în care reflectoarele se opresc asupra
omului Dan Mircea Fărcaș sunt cele care apropie mesajele sale. A trecut prin
toate etapele conviețuirii cu o boală cronică – de la șocul diagnosticului la
vârsta de 20 și ceva de ani, la negarea lui, la faza de revoltă și de luptă,
după care a cunoscut o etapă aproape de resemnare. Considera că filmul vieții
sale, care se derula sub ochii săi, era bazat pe un scenariu slab, în care el
fusese distribuit într-un rol stupid. Mi-a adus aminte de acel „Look in my
face: my name is Might-have-been“ pe care îl citează Mihail Sebastian în
„Jurnalul“ său. Deși a încercat toate opțiunile terapeutice disponibile, a
trăit multă vreme cu ideea că important era să câștige timp, pentru că mâine
s-ar putea descoperi un medicament nou care să îl vindece sau să îi aducă
starea de bine. Depunea eforturi considerabile pentru a contracara simptomele
bolii, în așteptarea acestui „mâine“ care ar fi putut să fie. Absorbit de rol,
uitase că își poate asuma postura de regizor, aici și acum.
Schimbarea de
mentalitate, activarea „virtuților adormite“, a survenit în strânsă legătură cu
acest „aici și acum“. Schimbarea gândirii îți va schimba viața – cu siguranță
nu e un concept nou, dar pus în contextul experienței lui Dan Fărcaș devine o
idee vie, cu miez uman. În plus, doctorul Fărcaș are talent de scriitor.
Insistă pe ideea că boala cronică nu trebuie să devină o etichetă a vieții
tale, după cum conviețuirea cu o boală cronică nu trebuie să fie o luptă, ci o
„conciliere amiabilă, obținută la masa tratativelor“. Iar negocierea își are
rădăcinile într-o bună cunoaștere a bolii și a modului ei personal de
manifestare. „Târziu, am învățat că boala Parkinson poate fi stăpânită. Pentru
a reuși asta, îți trebuie răbdare, perseverență și cunoaștere. Trebuie să fii
informat, să știi punctele slabe ale bolii și să ai un plan de acțiune (...)
dar, mai ales, să nu uiți că mai sunt în jur de șapte milioane de oameni în
întreaga lume care trăiesc cu boala Parkinson“. Și mai spune ceva dr. Fărcaș –
că trebuie să conștientizăm „mobilitatea lanțului“. E singura expresie pe care
am subliniat-o în carte și imaginea acestui lanț, mai lung sau mai scurt, dar
mobil, va rămâne cu mine.
În rest, am îndoit colțurile paginilor și am punctat paragrafele
preferate, cu gândul să nu deranjez prea mult pe cel sau cea care le va citi
după mine (probabil mama). Iar dacă aceste cărți ar fi fost posibile fără
Luminița, soția doctorului Dan Fărcaș, nu vom ști niciodată. Ce știm sigur, și
nu e puțin lucru, este că cei doi coechipieri s-au cunoscut nu înainte, ci după
primirea diagnosticului de boală Parkinson.
