Iarna este din nou aşa cum era odată pe
meleagurile noastre… Cum ne-o aminteam din copilărie sau cum ni se spusese că
ar trebui să fie, cu zăpadă, cu viscol şi ger, iarnă grea, dar şi frumoasă, căci
s-a înveşmântat din vreme în strai de sărbătoare, ascunzând pentru un timp ceea
ce este urât şi neplăcut, îndemnându-ne parcă şi pe noi să facem asemeni ei. Să
ne gătim şi pregătim pentru zilele deosebite pe care le aşteptăm cu mare drag şi
să încercăm să vedem în jurul nostru ceea ce este bun şi frumos. Nu e vorba să
ne rupem de realitate, ci să facem în mod deliberat o 
alegere pentru perioada
pe care o traversăm – alegerea de a ne îndrepta atenţia numai la spiritul sărbătorilor,
la bucuria de a dărui şi de a împărtăşi timp şi emoţii alături de cei ce ne
sunt aproape de suflet, dar şi de necunoscuţii de pe stradă. Dacă reuşim să
aducem zâmbetul pe chipul cuiva cu o vorbă bună sau cu un gest simplu, şi
acesta poate fi un dar nepreţuit, mai ales că este oferit cu cea mai mare
generozitate, neaşteptând nimic în schimb. Bucuria celuilalt este răsplată prin
ea însăşi. Să aşteptăm sărbătorile cu sufletul deschis şi curat. Să nu uităm să
luăm tot ce este mai bun şi din cale, adică din zilele care ne mai despart de
Crăciun şi de Anul Nou. Mereu alături de noi, prietenii de la institutele
culturale s-au străduit să ne ofere multe momente frumoase, despre care merită
să povestim.
Într-o seară desprinsă parcă din poveştile
bunicii, în care fulgii de nea se îngrămădeau să vină printre şi peste noi, cu
o veselie şi un entuziasm molipsitoare, s-a potrivit să fie tocmai momentul în
care Institutul italian de cultură a pus la cale ultimul eveniment al anului de
la care ne vom lua rămas bun peste doar câteva zile. Un concert inedit, de
harpe, reunite în formaţie de patru, au încântat publicul care nu s-a lăsat
intimidat de viscol şi a ales să vină la sala mare a Teatrului Odeon. Apariţia
instrumentistelor (Sabina Baratella, Alice Belardini Pini, Giulia Rettore,
Alessandra Targa) a fost, la rândul ei, în ton cu ceea ce se întâmpla afară şi
cu ideea de sărbătoare: înveşmântate în alb, diafane, aidoma unor îngeri coborâţi
din ceruri în aşteptarea sosirii aripilor, păreau şi ele să fie vestitoare ale
minunii Naşterii Domnului, care ne va umple sufletele în curând. De altfel,
formaţia a şi adoptat denumirea de White
Harps Quartet şi, după concertul încununat de succes de la Bucureşti, a
realizat un miniturneu prin Ardeal, cântând la Braşov, Alba-Iulia, Sibiu şi
Cluj-Napoca, în special în biserici, ceea ce a creat cu siguranţă o ambianţă
încă şi mai potrivită cu muzica lor. Programul abordat pentru aceste concerte a
mers de la muzica barocă, trecând prin compozitori de la sfârşitul secolului
XIX, până la creatori contemporani, cu ritmuri de jazz şi altele inspirate de
sonorităţile Americii Latine.
Pentru a nu părăsi încă zona culturală
italiană, vom face o scurtă călătorie în sens invers. Dacă în mod obişnuit citiţi
în rubrica noastră despre ceea ce fac italienii la Bucureşti şi în restul ţării,
vă propun, cu această ocazie, pentru că este un număr special, să aflăm şi ce
fac ai noştri în Italia. Mai exact, cum a fost marcată ziua naţională a
României de Institutul român de cultură şi cercetare umanistică de la Veneţia.
Evenimentul, desfăşurat la Palatul Franchetti, sediul Istituto Veneto di Scienze, Lettere ed Arti, prestigios for
academic şi cultural al Veneţiei, a avut o dublă valenţă. Pe de o parte, a fost
marcat momentul 1 Decembrie 1918, cu tot ceea ce a adus el pentru evoluţia
ulterioară a statului român. După o introducere făcută de conf. univ. Rudolf
Dinu, directorul ICR Veneţia, despre momentele premergătoare care au făcut
posibilă Marea Unire, prof. univ. Alberto Basciani, de la Facultatea de Ştiinţe
Politice a Universităţii Roma Tre, a susţinut conferinţa cu titlul: „Una protagonista della nuova
Europa: la
Grande Romania“ (O protagonistă a noii Europe: România Mare), care a făcut
referire la impactul pe care l-a avut ţara noastră în plan internaţional, între
1918 şi 1940, şi la schimbările interne pe care Marea Unire le-a impus în
organizarea ţării. Specializat în istoria ţărilor balcanice, profesorul
Basciani are un interes deosebit pentru istoria României şi le-a prezentat conaţionalilor
săi un moment mai puţin cunoscut despre o ţară privită de multe ori cu reticenţă
în Italia. Pe de altă parte, tot cu ocazia Zilei Naţionale, a fost marcată
aniversarea a 150 de ani de diplomaţie română, prin trecerea în revistă a unor
imagini şi documente ilustrând momentele-cheie ale istoriei relaţiilor
diplomatice ale României, începute încă din vremea Principatelor Unite, sub
domnia lui Alexandru Ioan Cuza. Totodată, au fost acordate, din partea
Ministerului român al Afacerilor Externe, diplomele aniversare „pentru merite
speciale în promovarea valorilor româneşti şi universale în relaţiile internaţionale“,
unor personalităţi din mediul academic şi cultural veneţian, care, de-a lungul
anilor, au sprijinit în mod deosebit activitatea ICR Veneţia, de susţinere a
culturii româneşti în peninsulă, prin organizarea de proiecte de mare anvergură.
Cei astfel omagiaţi au fost Paolo Baratta, preşedintele Bienalei de la Veneţia,
prof. univ. Carlo Carraro, rectorul Universităţii Ca’ Foscari (unde se desfăşoară,
printre alte activităţi, inclusiv cursuri de limba şi literatura română pentru
studenţii italieni), prof. univ. Gian Antonio Danieli, preşedintele Istituto Veneto di Scienze, Lettere ed Arti,
prof. univ. Michele Gottardi, preşedintele Ateneo
Veneto, şi Cristiano Chiarot, preşedintele Fundaţiei Teatrului „La Fenice“.
Revenind la Bucureşti, ne întâlnim cu un alt
moment aniversar, de data aceasta al Institutului Balassi, cel care, în urmă cu
două decenii, în octombrie, îşi deschidea porţile pentru publicul interesat,
sub titulatura: Centrul Cultural Maghiar. Şi pentru că o asemenea perioadă
merită să fie sărbătorită din plin, întreaga toamnă şi începutul de iarnă au
fost încărcate de repere culturale ungureşti, în Capitală şi nu numai. Cel mai
important 
dintre acestea a fost prezenţa la Bucureşti a unei expoziţii
retrospective a şcolii de pictură de la Baia Mare, intitulată „Budapesta – Baia
Mare – Bucureşti“, găzduită în paralel la sediul Institutului (secţiunea de
grafică şi desen) şi la Colors-Art Gallery (secţiunea de pictură). Reunind în
special artişti maghiari, dar şi români, susţinută de-a lungul timpului atât de
autorităţile de la Budapesta, cât şi de cele de la Bucureşti, colonia artistică
de la Baia Mare a ajutat la formarea unui număr mare de pictori, unii ajungând
să fie cunoscuţi şi să lucreze la Paris, la sfârşitul secolului XIX şi în prima
jumătate a secolului XX. Lucrările alese pentru această expoziţie sunt peisaje
din Maramureş, din locuri unde muntele îmbrăţişează câmpia, portrete, dar şi
tablouri ale membrilor şcolii care au ales să viziteze şi să picteze şi în alte
părţi, cum a fost Balcicul, îndrăgit de artiştii plastici în perioada
interbelică.
Despre această expoziţie, dar şi despre
realizările trecute şi proiectele viitoare ale Institutului Balassi ne vorbeşteAndrás László Kósa, directorul
instituţiei.
– Care
este semnificaţia celor 20 de ani de prezenţă culturală maghiară la Bucureşti?
– Vorbim de două decenii pentru că,
într-adevăr, institutul şi-a început activitatea în octombrie 1992, dar de fapt
ne referim la o perioadă mai îndelungată, căci între cele două ţări a existat
un acord de cooperare culturală încă de la sfârşitul anilor ’60. În ultimii douăzeci
de ani am organizat în jur de o sută de evenimente culturale anual, într-un oraş
în care locuieşte o importantă comunitate maghiară şi, de asemenea, sunt mulţi
maghiari care lucrează aici, în cele mai diferite domenii economice, dar şi în
sfera culturii, scriitori, muzicieni. Consider că este foarte important faptul
că suntem prezenţi aici, mai ales pentru că Europa Centrală şi de Est este
foarte importantă pentru diplomaţia culturală maghiară, Institutul 
Balassi
având filiale în aproape toate capitalele din regiune; în curând urmează să fie
deschise două noi reprezentanţe, la Belgrad şi Zagreb. Aceşti douăzeci de ani
au o valoare deosebită atât prin numărul, cât şi prin calitatea evenimentelor
organizate. Noi nu ne propunem să organizăm evenimente pentru diaspora maghiară
din Bucureşti, aceasta este preocuparea Casei Petöfi, scopul nostru este
realizarea de activităţi pentru românii din Bucureşti şi pentru viaţa culturală
de aici.
– Care
au fost momentele cele mai importante din această perioadă?
– Cred că în fiecare an a fost câte ceva special.
Începând cu anul 1992, când am deschis porţile sediului aflat atunci în strada
Batiştei. Directorul din acea perioadă a lucrat cu foarte mulţi colaboratori,
pe lângă personalul centrului, care contribuiau la proiectele aflate în desfăşurare,
mod de lucru mai puţin obişnuit în momentul respectiv. Au fost apoi iniţiate o
serie de evenimente, de acum intrate în calendarul stabil al fiecărui an,
devenind tradiţie. Festivalul muzicii maghiare este organizat în primăvara fiecărui
an şi la el participă foarte mulţi tineri muzicieni români, care pregătesc
piese maghiare pentru acest concurs, iar premianţii sunt trimişi la o instituţie
muzicală din Europa. De exemplu, câştigătoarea concursului de anul acesta va
merge la Viena, la Institutul Balassi, pentru a participa la concertul de Crăciun,
iar ceilalţi premianţi au mers la Paris şi la Praga. De asemenea, este
importantă şi Săptămâna filmului maghiar, ajunsă la a cincea ediţie, căci
cinematografia este un mijloc de comunicare culturală cu tinerii, prin intermediul
filmelor putând să ajungem la elevi şi studenţi. Există, pe de altă parte,
evenimente pe care le organizăm în colaborare cu alte instituţii străine
prezente la Bucureşti, cum este Noaptea institutelor, când vin la sediul nostru
colegii de la Institutul Polonez, de la Institutul Goethe sau de la Forumul
Cultural Austriac, iar spaţiul nostru, atât în interior, cât şi în curte, este
foarte potrivit. Acestea ar fi reperele cele mai importante, dincolo de care
aducem în fiecare an câte un artist sau câte un eveniment mai interesant sau cu
o importanţă deosebită. Pentru 2012, cu ocazia aniversării celor 20 de ani de
existenţă, pe lângă alte evenimente, se distinge expoziţia de pictură a şcolii
băimărene, prezentă pentru prima dată la Bucureşti, acesta fiind un tezaur
comun maghiar şi român. Consider că este foarte important să aducem lucruri
care ne sunt comune, care să ne facă să ne înţelegem pe noi înşine şi culturile
noastre.
– Ce
ne puteţi spune despre activităţile desfăşurate în restul ţării?
– Avem o serie de parteneriate foarte
importante, cu Festivalul de jazz de la Sibiu, la care aducem de fiecare dată şi
muzicieni maghiari, precum şi cu Festivalul de film de scurtmetraj
Alter-Native de la Târgu Mureş, care aniversează, ca şi noi, 20 de ani, la care
am participat de fiecare dată. Avem, de asemenea, şi colaborări în afara ţării,
la Chişinău, cu ajutorul ambasadei Ungariei din Republica Moldova, şi organizăm
concerte şi expoziţii care se bucură de mare succes. Pentru anul viitor, sper să
putem duce la Chişinău expoziţia de fotografie a Annei Zavileiskaia, rusoaică,
dar locuieşte la Budapesta. Expoziţia a fost deschisă la noi la începutul lui
decembrie, în prezenţa excelenţelor lor Oleg S. Malginov, 
ambasadorul Federaţiei
Ruse, şi Füzes Oszkár, ambasadorul Ungariei la Bucureşti, aceasta fiind prima
ocazie în care cei doi au vernisat împreună o expoziţie.
– Acest
moment aniversar se suprapune cu preluarea de dv. a mandatului de director al
Institutului Balassi din Bucureşti. Cum apreciaţi această coincidenţă şi care
sunt proiectele pe care le aveţi pentru perioada următoare?
– Coincidenţa este absolut întâmplătoare, nu
a fost nimic premeditat. Ceea ce contează este ce vrem să facem de acum încolo.
Am început deja să lucrăm la programul pentru anul viitor, avem în agendă
câteva expoziţii şi concerte foarte interesante, pe care ne propunem să le
organizăm în parteneriat fie cu instituţii din România, fie cu alte organizaţii
străine de la Bucureşti. Motivele sunt atât de ordin financiar, căci trecem
printr-o perioadă în care instituţiile culturale din orice ţară nu se descurcă
prea grozav, şi, oricum, prin cooperare putem să ajungem mai departe şi să
realizăm lucruri extraordinare. Încercăm să aducem expoziţia de teatrologie a
fostului ministru de externe Bánffy Miklós, născut în 1873, la Cluj. De
asemenea, dorim să îl aducem pe Snétberger Ferenc, unul dintre cei mai cunoscuţi
chitarişti de jazz, maghiar de etnie romă. Ar fi un eveniment deosebit să
concerteze în România. Avem şi planuri de organizare a unor evenimente ştiinţifice,
în condiţiile în care în 2013 se împlinesc 100 de ani de la naşterea marelui
matematician Erdös Pál, care a lucrat şi cu mulţi matematicieni români, şi, de
asemenea, se comemorează 100 de ani de la dispariţia unui alt matematician
renumit, Vályi Gyula, născut la Târgu Mureş, fost profesor la Universitatea din
Cluj. În altă ordine de idei, la 22 martie va avea loc al
douăzecilea meci de
fotbal dintre reprezentativele Ungariei şi României, în cadrul preliminariilor
Campionatului mondial din 2014, din Brazilia – primul meci, la Budapesta. La 6
septembrie este programat returul, la Bucureşti. Vom încerca să organizăm cel
puţin o expoziţie pe această temă, pe care să o ducem în oraşele mari – Timişoara,
Cluj, Craiova, Constanţa –, precum şi în mai multe oraşe din Ungaria, pentru că
şi aici este vorba de o istorie comună, pe care vrem să o arătăm şi să marcăm
etapele în care una sau alta dintre echipe era mai valoroasă şi cum s-au
comentat aceste evoluţii la vremea respectivă.
– În
ultimii ani, Centrul Cultural Maghiar a întâmpinat momentul trecerii de la un
an la altul cu câte o expoziţie de fotografie. S-a întâmplat şi anul acesta,
vedem că obiceiul se repetă, dar într-o altă manieră: dacă în anii trecuţi au
fost fotografi renumiţi de origine maghiară, anul acesta este vorba de o artistă
tânără, născută în Rusia. Comentaţi, vă rog, această schimbare.
– Nu zic că nu mai avem fotografi mari din
trecut în Ungaria, dar cred că trebuie adusă şi o latură mai proaspătă. Încercăm
să abordăm ceva de actualitate. În anii trecuţi, i-am prezentat pe Capa, Hervé,
Brassai, Kértesz şi mai sunt şi alţii care vor fi prezentaţi în viitor, dar
consider că e interesant să vedem şi ce lucrează cei care ne sunt contemporani.
În acest context ne-am oprit la Anna Zavileiskaia, care nu este fotograf, ci
arhitect, dar face fotografii deosebite şi lucrează cu o agenţie din Milano.
Ajungem astfel la o situaţie inedită: o rusoaică ce trăieşte la Budapesta şi
este susţinută de o agenţie italienească vine la Bucureşti cu o expoziţie.
Realizăm în modul acesta mult mai mult decât prezentarea exclusivă a culturii
maghiare care nu a trecut de graniţele Ungariei, aducând nume europene sau
cunoscute în întreaga lume.
– În
încheiere, un mesaj pentru cititorii săptămânalului „Viaţa medicală“.
– Sper să treacă în număr cât mai mare pe la
institutul nostru, pentru că avem expoziţii, concerte şi saloane de literatură
la care merită să participe, dar încercăm să facem mai mult decât atât şi să
organizăm mai multe activităţi pe latura ştiinţifică, în aşa fel încât să
ajungem la cei care se ocupă de medicină şi farmacie, pentru că aceste domenii
sunt dintre cele care nu se pot face doar în context naţional, românesc sau
unguresc, ci funcţionează cel mai bine prin cooperare şi prin lucrurile comune
ajungem mult mai departe. Ca un prim reper, până la jumătatea lunii ianuarie
poate fi vizitată expoziţia de fotografie deja menţionată, intitulată Sho(r)t Stories. Abordând clasica
fotografie alb-negru, Anna Zavileiskaia ne lasă, 
prin imaginile sale, să ne
imaginăm tot felul de poveşti de viaţă, unele frumoase sau vesele, altele
triste, unele banale, altele poate excepţionale, pe care le aduce laolaltă
numitorul comun al universalităţii emoţiilor şi situaţiilor care se desprind
din ele, care ar putea să aibă loc oriunde în lume. De altfel, puţine dintre
fotografii conţin detalii care să ne sugereze unde au fost făcute, pentru că nu
locul contează, ci oamenii şi ceea ce li se întâmplă lor, felul în care interacţionează
între ei sau în care se izolează de semeni, felul în care se bucură, suferă sau
– pur şi simplu – trăiesc.
Pentru a închide călătoria noastră culturală
în acelaşi fel în care am început-o, ne vom întoarce la Crăciun şi la muzică,
pentru că (şi) ea contribuie la crearea stării de spirit potrivite să-l
întâmpinăm cum se cuvine. Forumul Cultural Austriac a fost partener la două
evenimente concertistice organizate cu ocazia sărbătorilor, ce au avut în
prim-plan artişti care, într-un fel sau altul, au legătură atât cu Austria, cât
şi cu România, şi care au avut, fiecare în parte, doza proprie de inedit, de
situaţii nemaiîntâlnite.
Concertul susţinut de Romanian Academic Orchestra – orchestra de cameră a Universităţii
de Arte „George Enescu“ din Iaşi – la Athenée Palace Hilton, sub bagheta
dirijorului austriac Michael Beck, a început cu aproape o oră întârziere,
pentru că muzicienii au avut un incident pe drumul spre Bucureşti, care i-a
obligat la un popas forţat de patru ore la Roman. Chiar şi aşa, nu au putut fi
împiedicaţi să sosească la întâlnirea cu publicul din Capitală, doritor să
asculte muzică austriacă, care s-a putut astfel delecta cu acordurile lui
Joseph Haydn, ale lui Franz Schubert (o versiune cu naiul ca instrument-solist
interpretând cunoscutul opus Ave Maria) sau ale familiei Strauss. Acestea din
urmă ne-au dus direct în atmosfera strălucitoare a balurilor vieneze de altădată.
Fără valsuri, polci şi marşuri, care să ne amintească de perioada de glorie a
Vienei imperiale, seara austriacă ar fi fost văduvită de un ingredient
important şi ar fi fost, neîndoielnic, incompletă. Am avut însă parte de ceea
ce aşteptam, ba încă şi de elemente surpriză, atunci când în scenă a fost
introdusă, pentru acompaniament la Polca fierarilor, a lui Josef Strauss, o…
nicovală, adusă tocmai de la Podul Iloaiei pentru spectacolul de la Bucureşti.
Cel de-al doilea concert sprijinit de
Forumul Cultural Austriac şi Ambasada Austriei la Bucureşti a fost o dovadă că
uneori ceea ce este mai bun se păstrează la urmă. În sala mare a Ateneului
Român, mai plină de culoare şi de flori decât în mod obişnuit, a avut loc
concertul Magic Winter – Rezonanţe
exotice al Orchestrei Române de
Tineret, conduse de maestrul Cristian Mandeal. Prezenţa austriacă a fost
reprezentată de The Wave Quartet, o
formaţie de marimbe din Salzburg, alcătuită şi condusă de Bogdan Băcanu, român
stabilit în oraşul lui Mozart, care a ales acest instrument rar întâlnit în sălile
de concert. Alături de el, Emiko Uchiyama, Vladimir Petrov şi Christoph Sietzen
au dat viaţă – cu inspiraţie şi mult entuziasm – unor lucrări în primă audiţie
românească: Concertul în do major de Bach, BWV 1061, pentru patru marimbe şi
orchestră, şi Concertul pentru marimbă şi orchestră de Emmanuel Sejourne.
Înainte de pauză, bisul celor patru solişti, care au oferit un regal de
virtuozitate, a ridicat sala în picioare cu aplauze binemeritate. În partea a
doua, maestrul Mandeal şi-a condus tinerii discipoli printr-un repertoriu în
ton cu titlul concertului, abordând lucrări mai rar cântate, aparţinând lui
Rimski-Korsakov (Capriciu spaniol), Theodor Rogalski (Gaida – dans aromân),
Hector Berlioz (Marş ungar), Edvard Grieg (Dans arab), Johann Strauss (Marş
persan), încheind cu faimosul Bolero al lui Maurice Ravel. La bis, după ce ne
purtase printr-un periplu muzical căruia i-am putea spune transnaţional, a
încheiat cu la fel de cunoscutul Marş Radetzky, asezonat însă – căci şi umorul
ne prinde bine la ceas de sărbătoare – cu o variantă pentru orchestră a
refrenului Jingle Bells, care a făcut
deliciul publicului.
Iar drumul nostru încă nu s-a încheiat. Ne
mai rămân câteva zile în care să savurăm pregătirile, aşteptarea şi darurile
negândite care se ivesc, pentru a primi pe deplin împăcaţi minunea Naşterii
Domnului, pentru a renaşte şi noi, spiritual, şi a ne apuca de planurile pregătite
pentru anul ce vine.
