Există
sau mai curând exista o regulă nescrisă în lumea teatrului, care s-a perpetuat
de-a lungul anilor, aceea că la ultimul spectacol cu o piesă să se facă diverse
glume, farse, dincolo de textul respectiv al piesei. Acestea erau mult gustate
de public, care uneori venea numai și numai pentru aceste mici improvizații ale
actorilor. Erau actori și oameni de teatru șugubeți care se specializaseră în
asemenea farse. Unul dintre cei mai frecvenți autori de glume pe scenă, chiar
la piesele sale, era dramaturgul Tudor Mușatescu. Așa s-a întâmplat –
povestește chiar autorul în memoriile sale – la spectacolul cu piesa „Sosesc
diseară”, când a intrat în scenă (deși nu juca).
Mai
aproape de noi, în spectacolul Teatrului de Comedie cu piesa „Preșul” de I.
Băieșu a avut loc o glumă care a intrat în folclorul teatral. În spectacolul
respectiv Mircea Septilici, actor, regizor și decorator, juca rolul unui
pensionar care umbla pe scenă cu o plasă în care erau zece sticle de un
kilogram, goale, pe care avea de gând să le ducă la un centru de recoltare. Și
totuși șugubeții îi puseseră gând rău. Pregătiseră o plasă cu 10 sticle, la fel
cu cea a lui Șeptilici și așteptau doar momentul să o înlocuiască. Numai că
sticlele erau pline cu apă. Dar Șeptilici era vigilent și nu se despărțea de
plasă nici să-l pici cu ceară. Nici măcar în pauze.
–
Maestre, sunteți căutat la telefon, a fost anunțat într-una din pauze.
–
Să revină, răspundea Mircea Șeptilici, nedeslipindu-se de plasă.
–
Maestre, vă caută o tânără doamnă la intrare, i s-a spus într-o altă pauză.
–
Lăsați-vă de șmecherii, știu eu ce vreți, răspundea prompt Mircea Șeptilici. Și
totuși odată n-a mai putut rezista.
–
Maestre, v-a luat casa foc, au plusat șmecherii, iar Mircea Șeptilici a fugit
la telefon uitând de plasa cu sticle.
Când
s-a întors schimbul era deja făcut.
–
Bunăăăă, a mai putut să spună, și-a intrat în scenă cocârjat de greutatea celor
10 sticle pline cu apă.
O
farsă cu… catran
La
ultimul spectacol anunțat al Teatrului „G. Ciprian” din Buzău cu piesa „Ah,
bacalaureatul” de Dumitru Solomon, în care jucau Ion Lucian, Iurie Darie,
Cosmin și Cristian Șofron, Liviu Lucaci, Anca Pandrea, Radu Panamarenco și
subsemnatul, majoritatea interpreților și-au amintit de vechiul obicei și au
făcut-o, cum se spune, lată de tot.
Drăcușorul,
inițiatorul glumelor de la spectacolul amintit, a fost Radu Panamarenco, un
excelent actor (decedat, Dumnezeu să-l odihnească!).
S-a
început cu mine. În scenă trebuia să simulez că mă sinucid, înfigându-mi un
cuțit în inimă (așa era piesa). Așa o făceam, numai că atunci mânerul cuțitului
a fost uns din belșug cu...catran. Am vrut să mă șterg și, crezându-mă deosebit
de isteț, am deschis ușa și am cerut cu glas tare să mi se aducă o cârpă sau un
prosop (jucam rolul unui director de hotel). După câteva secunde mi s-a întins,
prin ușa deschisă, un prosop, dar care bineînțeles era și el plin de catran.
Râsete
în sală, râsete în scenă. Nu mai spun ce râsete erau în culise. Cu mare
greutate am debitat textul și, înainte de a ieși din scenă, într-un moment de
neatenție al celor din jur, am dat mâna cu Iurie Darie, pe care bineînțeles
l-am murdărit cu catran. Eram plin de catran și mă frământa un singur gând: cum
să-l păcălesc și eu pe Panamarenco. Cum să-l păcălim, cum să-l mânjim și pe
Radu cu catran?
El
intra în scenă cu o damigeană și cu o pereche de ochelari de soare, pe care le
păzea cu strășnicie. Știind că o place foarte mult pe frumoasa colegă Diana
Radu, i-am sugerat să-i facă avansuri „sincere” și Radu, uimit și încântat, a
uitat de toate precauțiile, a lăsat pentru câteva clipe damigeana și ochelarii
ca să o îmbrățișeze pe Diana. Când a trebuit să intre în scenă, damigeana și
ochelarii erau mânjite cu catran din abundență. Luându-le în mână s-a murdărit,
dar n-a mai avut vreme să se șteargă. A trebuit să intre în scenă și a încercat
să se șteargă de parteneri, dar toți au fugit din calea lui.
Pe
haine nu putea să se șteargă că erau ale lui, dar el trebuia să dea un plic,
mită, lui I. Lucian. Deci trebuia să scoată din buzunarul de la piept un plic
cu bani, dar neputând să facă operația asta fără să-și murdărească haina, a
început să se roage de toți din scenă să-l ajute să scoată plicul din buzunarul
de la piept al hainei. Cum nimeni n-a vrut, atunci a coborât în sală. A rugat
un spectator să-i scoată plicul din buzunarul de la piept al hainei.
Spectatorul nu s-a speriat, și crezând că așa e piesa, ferindu-se ca nu cumva
să nu se murdărească și el, a scos plicul.
Totul
a culminat cu o glumă… neașteptată: Ion Lucian trebuia să apară în piesă cu
cătușe la mâini. Erau cătușe adevărate, împrumutate de la poliție, care se
închideau cu o cheie care se găsea în păstrare la recuzita teatrului. Cu puțin
timp înainte, recuziterul fusese chemat de urgență acasă (îi născuse nevasta)
și săracul, fericit, a uitat de cheie și a plecat, iar maestrul Lucian a fost
nevoit să meargă la poliție ca să i se scoată cătușele.
Cu
ani în urmă, prin 1963, la Piatra Neamț am organizat o astfel de glumă tot la
ultimul spectacol cu piesa „Dracul uitat”, a dramaturgul ceh Jan Drda. În
spectacol juca Traian Stănescu (un țăran ceh) care trebuia să deschidă o ladă
destul de mare. Înainte de spectacol am „aranjat” cu un drac (Nicolae
Manolescu) să fie băgat în ladă fără ca Traian să știe și când va deschide
lada, dracul să-l sperie. În același timp am mai „aranjat” (cu grupul de „complotiști”)
ca Traian să aibă cu el o căldare plină cu apă. Lucrurile au decurs normal, cum
se plănuiseră: Traian, a deschis lada, dracul a țâșnit și Traian a mimat că s-a
înfricoșat. Speriat a aruncat apa din găleată peste dracul Nelu Manolescu exclamând:
„Piei drace!”. Haz mare în sală, spectatorii crezând că așa e piesa, dar și mai
mare râsul în scenă și în culise. Singurul care n-a râs deloc a fost dracul
udat, care s-a supărat cumplit explicând tuturor că: „Înțelegerea era ca eu
să-l sperii pe Traian, nu el să mă facă pe mine ciuciulete!”
Mi-au ars pălăria, Măria Ta
La
Ploiești, cu ani în urmă, prin 1965, am asistat la altă „glumă”, de altă
factură. Simpaticul și misteriosul actor Aristide Teică, posesor al unei chelii
impresionante, purta în viața de toate zilele o pălărie care avea o vechime de
peste 10 de ani. Se zvonea că o cumpărase la Praga când filmase celebra
peliculă românească „Viața nu iartă” (1960). Vară, iarnă nu se despărțea de
pălărie niciodată. Ajunsese slinoasă de atâta purtat, dar proprietarul ei nu
voia să-și cumpere alta cu niciun chip. Se juca la matineu „Petru Rareș” de H.
Lovinescu. Profitând de faptul că Teică era în scenă, Paulhofer a turnat peste
ea benzină și i-a dat foc în curtea teatrului. Imediat un binevoitor din arlechin
i-a făcut semne disperate lui Teică, care a înțeles imediat că s-a pus la cale
ceva.
Atunci
a avut loc între el și domnitor un dialog care nu putea fi scris nici de cel
mai inventiv dramaturg:
–
Cu cine șușotești acolo slugere? l-a întrebat domnitorul (I. Marinescu).
–
Cu un prieten, a răspus imediat Teică.
–
Invită-l înăuntru…
–
Nu poate, Măria Ta, că… n-are costum.
–
Și ce-ți spune?
–
Că arde…
–
Arde Suceava?
–
Nu, pălăria mea. Vă rog să mă scuzați, mă duc s-o… sting și vin imediat. S-a
adresat Teică domnitorului și a ieșit din scenă.
–
Atunci boieri dvs. până se-ntoarce slugerul, unul dintre voi să-mi spună o
snoavă, a improvizat marele actor Ion Marinescu, interpretul lui Petru Rareș,
mare specialist în asemenea „manevre”. S-a lăsat o pauză, nimeni nu-și aducea
aminte nicio glumă.
–
Știu eu una cu tatăl domniei voastre, care întorcându-se dintr-o bătălie a
auzit un copilaș cântând într-un lan de grâu. A îndrăznit un boier (Lupu
Buznea). Atunci tatăl domniei voastre s-a oprit și l-a întrebat pe copil cum îl
cheamă…
–
O știu, i-a retezat-o domnitorul, pentru că gluma era că cel care cânta era de
fapt Gică Petrescu.
Între
timp, Teică s-a dus în curte, a găsit pălăria arzând, a stins focul sărind cu
picioarele pe ea și s-a întors în scenă cu pălăria arsă pe jumătate,
ascunzând-o la spate, pentru că avea replici de spus.
–
Ce ascunzi acolo slugere, l-a întrebat domnitorul Petru Rareș. Bag seamă că e o
pălarie. De ce o ascunzi?
–
Că e cam arsă… mi-au ars-o... Colegii, aștia, boierii.
–
Ia puneți-o în cap, i-a ordonat domnitorul.
Teică,
ascultător, n-a avut încotro și a fost nevoit, după multe reticențe, să-și
pună-n cap resturile de pălărie, în aplauzele publicului, care era convins că
așa e piesa.
La
Teatrul de Comedie am fost din nou eroul unei astfel de „glume”. În „Plicul” de
L. Rebreanu, era o scenă când eu, primar adjunct, eram surprins de Aurel
Giurumia și Dumitru Rucăreanu (Flancu și Arzăreanu din piesă) mâncând un ou și
un cârnat. Conform indicațiilor regizorale, Aurel Giurumia mima că sparge oul
fiert în capul meu și-l mânca. Oul era adus de Giurumia de acasă și predat
recuziterului, Zabalon, un maestru al recuzitei, care îl aranja pe biroul meu
înainte de a începe scena. Asta de câteva sute de ori înainte. Odată însă, oul
fiert adus de Giurumia a fost schimbat, de „glumeți”, cu unul crud, pe care în
momentul în când l-a ciocnit de capul meu s-a spart și conținutul lui s-a
prelins pe fața mea, în râsetele celor care puseseră gluma la cale. Luat prin
surprindere, n-am avut decât să rămân interzis de ce mi se făcuse.
Fiecare
generație de actori are întâmplările ei haioase
Regizorul
de teatru de la radio, Mihai Zirra, a povestit odată la radio o glumă. Era pe
vremea Mariei Ventura, care juca la București o piesă franțuzească, o comedie
de salon. Ventura interpreta o femeie de lume, care avea un servitor, pe Mihai
Zirra (un bărbat de aproape doi metri înălțime), care se chema Vautrin. În
ultimul act al piesei era vizitată de o rudă, un bătrân plicticos, care
pretindea că o să-i lase moștenire averea lui, dar pentru asta trebuia să-i
asculte nesfârșitele lui povești.
Într-o
seară, Maria Ventura era invitată după spectacol, la un restaurant, de un
personaj important venit de la Paris special s-o vadă.
–
Te rog ca în seara asta, dacă scena cu maestrul Timică se lungește, să apari în
ultimul tablou și să faci ce îți voi cere eu, la momentul potrivit.
Spectacolul
s-a jucat alert până la scena cu maestrul Timică.
–
Scuză-mă un moment, l-a întrerupt ea pe maestrul Timică și l-a strigat pe
Vautrin (M. Zira), care a apărut imediat.
–
Te rog, scoate-l afară imediat pe domnul, i-a spus Maria Ventura.
Și
Vautrin a executat, adică l-a luat în spinare ca pe un balot – pe maestrul
Timică – și a ieșit cu el din scenă, în ciuda protestelor bătrânului actor.
E
cam sărată, mănâncă tu
Pe
vremea comunismului, Mitică Popescu și Ștefan Iordache jucau în „Emigranții” de
Mrozek. Personajele pe care le interpretau erau doi emigranți săraci, care
n-aveau bani și mâncau conserve pentru câini. Aduceau de acasă când unul când
altul câte o conservă de pește, care le plăcea mai mult. Conserva era ambalată
frumos, de recuziter, cu eticheta de mâncare pentru câini și deschisă. Cei doi
în scena respectivă doar mimau că o desfac. După zeci de spectacole în care se
delectau cu conserva respectivă care era foarte gustoasă, într-o seară,
spectatori au asistat la următorul dialog improvizat:
–
Are un gust îngrozitor. E altfel, e prea sărată.
–
Potroacă. Și mult, mult prea ardeiată, de unde ai luat-o?
–
De la...(era să spună că a luat conserva de la recuzită, dar s-a oprit la
timp)... de unde iau de obicei. Mie mi-a luat gura foc, nu mai pot mânca.
Au
vrut să o arunce, dar... conștiința profesională nu i-a lăsat și au mâncat cu
„poftă”, scoțând sunete de încântare. Mitică, mai inventiv, a spus: „Eu m-am
săturat, mănâncă tu tot”.
–
Și eu m-am săturat, a replicat Ștefan. Ce a rămas o să dăm la câini.
În
culise, colegii, mașiniștii, electricienii și chiar garderobierele veniseră
toți să asiste la cum vor mânca actorii sardelele în care se pusese sare și
ardei din plin.
Cum
a ajuns acolo?
Câteodată
nu se așteaptă ultimul spectacol pentru farse. Se fac chiar la premieră, cum a
fost cazul unei teribile farse, poate cea mai teribilă din câte au fost, din
câte se cunosc. S-a întâmplat tot la teatrul din Ploiești, în 1974, și e
povestită de Dumitru Furdui în cartea sa „Teatru în comunism”. La un consiliu
artistic, actorul Ion Anghelescu Moreni a propus să intre în repertoriu piesa
„Luceafărul” de Barbu Ștefănescu Delavrancea, fiind sigur că el va juca rolul
lui Petru Rareș. Regizorul a avut altă opțiune, oferindu-i rolul respectiv
actorului Ion Marinescu. Supărare mare, chiar scandal, amenințări cu demisie,
mă rog, tot tacâmul, dar până la urmă a trebuit să înghită gălușca și să
accepte realitatea așa cum a fost decisă: Ion Marinescu îl va juca pe Petru
Rareș.
Repetițiile
au fost tensionate, pentru că Moreni cu greu accepta realitatea, dar până la
urmă a venit și ziua premierei. Boierii stăteau înșirați pe două rânduri asistând
la încoronarea domnitorului care apărea din spatele scenei având pe umeri o
mantie lungă de cam patru metri, din blană de nevăstuică, pe care teatrul o
păstra de ani de zile pentru a fi folosită în piese istorice. Deodată, actorii
au început să strâmbe din nas pentru că din spatele domnitorului venea un miros
pestilențial. Când domnul a ajuns la rampă, toți au putut vedea pe mantia albă
un rahat cât o farfurie de mare, de toată frumusețea. Ion Marinescu,
domnitorul, habar n-avea de ce era în spatele său, el juca semeția și
grandoarea personajului și nu simțea deloc mirosul. Fără să-și dea seama de ce
se va întâmpla, deodată s-a rotit făcând un gest, de mare eleganță, ca să-și
așeze poalele mantiei pe umeri, mișcare rapidă care a aruncat „gluma” în brațele
unui spectator din rândul întâi, care nu era altcineva decât primul secretar de
partid al orașului. Ce a urmat e lesne de înțeles: scandal monstru, anchete și
iar anchete, și bineînțeles interogatorii. Întrebarea-cheie era: cum a ajuns
rahatul acolo, pe mantia domnitorului?
