Mai toţi îl credeam aproape fără vârstă, veșnic tânăr și încărcat de glorie, străbătând deceniile cu glasul lui melodios. Vestea a părut atât de incredibilă încât, iniţial, am crezut că n-am înţeles bine ce s-a întâmplat, că este o glumă proastă sau o greșeală de exprimare. Numai când sala, înţelegând bine momentul, s-a ridicat în picioare și a ţinut un moment de reculegere, am înţeles pe deplin că s-a întâmplat un fapt ireparabil: Caramitru nu mai este! Sufletul lui a zburat spre alte zări, spre alte stele.

        Ion Caramitru a apărut la ani distanţă de marii săi înaintași care au făurit gloria autentică a teatrului românesc (Aristide Demetriad, George Vraca, Ni­colae Bălţăţeanu etc.) ca un produs autentic al școlii românești de teatru pe care spiritul ideologiei comuniste, caz rar, nu l-a atins, nu l-a devorat. A interpretat cele mai importante roluri pe care și le-ar fi dorit orice actor. A fost Romeo, a fost Eminescu, a fost Hamlet, iar la senectute a fost Prospero. Dar ce n-a fost? A fost chiar revoluţionar autentic, într-o piesă la care a participat întreaga ţară și, într-o vreme, a jucat pe „adevăratelea” rolul de al doilea om în stat. A purtat versul eminescian în zeci de recitaluri, a adus pe scenă prima piesă anticomunistă, dar marile lui realizări sunt extra teatrale: a înfiinţat UNITER, strângând laolaltă breasla lumii teatrale, încercând să-i ajute pe cei mai nevoiași, și a reabilitat clădirea Teatrului Naţional, făcând din ea un edificiu remarcabil de cultură. Un imperiu al domeniului teatral pe care l-a păstorit cu înţelepciune, după cum au fost timpurile, după cum au „bătut vânturile” și, mai ales, după posibilităţi.

        Moștenirea lui este încă o „ladă” necunoscută, pe care generaţiile viitoare au datoria de a o aduce la lumină. Dumnezeu să-i odihnească sufletul!