Pentru decizia psihiatrului din deceniile trecute, aflat în faţa unui pacient acut, nu exista altă alternativă decât internarea în spital. Familia solicita medicul la domiciliu şi rămânea de obicei surdă la încercările de a institui un tratament acasă, convinsă de imposibilitatea impunerii acceptării lui. Se mai adăuga şi agitaţia contagioasă emanată de psihoză aşa că volens-nolens specialistul completa un bilet de trimitere în spital, de multe ori fără a aştepta un minim accept al bolnavului, pentru cazul când nu era convingătoare periculozitatea crizei. Spitalul gestiona în acest fel majoritatea asistenţei psihiatrice, dar constituia în acelaşi timp un eveniment traumatic de neuitat pentru pacient. (...)