Copiii, din păcate, apar la radio destul de
rar. Chiar şi programele dedicate lor nu sunt populate decât extrem de rar cu
copii adevăraţi, cu copii din ziua de azi. Rolurile de copii sunt interpretate
de adulţi talentaţi, cu voci subţirele, sau de copiii înşişi, care însă, la
microfon, nu sunt cei „vii şi naturali“, ci doar cei gândiţi de producători, de
scenarişti, de regizori. Imaginea şi amintirile propriei copilării joacă la aceştia
din urmă un rol determinant. Reprezentările şi trăirile copilului care au fost
schiţează în mintea lor, în timpul lucrului cu copiii actuali (o activitate
foarte plăcută, de altfel), un portret-robot al copilului ideal, iar acesta are
darul să acopere şi să înceţoşeze cunoaşterea personalităţii celui sau celor
prezenţi în studio. Acesta este procesul care are loc în marea majoritate a
cazurilor. Rezultatul? Copiii, bine struniţi, bine educaţi, devin interpreţii
unei copilării care nu este a lor şi fie „se prostesc“, manifestându-se „pe o
singură trăsătură de caracter“ (ca atunci când cântă, dansează ş.a.m.d.,
executând prompt şi conştiincios preţioase îndemnuri ale celor „mari“, cu care
însă nu sunt întru totul de acord), fie îşi folosesc umorul, bravează, râd de
„copiii mari“ din faţa lor, atunci când „se prind“ ce anume îi amuză pe „babalâci“
(ca în „Copiii spun lucruri trăsnite“, de la televiziune, sau ca la simpaticul
„Colţ al copiilor“, de la radio). Se poate desluşi lesne faptul că ei folosesc
cu maximă abilitate reţeta, punând în practică numai acel comportament care-i
încântă pe adulţi. Şi astfel, emisiunile pentru copii devin emisiuni pentru părinţi
şi bunici. Cele mai multe „emisiuni pentru copii“ sunt, de fapt, pentru adulţi.
La televiziune, „desenele“ atrag prin dramatism, mişcare şi culoare; la radio,
„Noapte bună, copii“ ar putea adormi cu mult succes copiii doar dacă şi numai
dacă ora de emisie s-ar potrivi cu ora de culcare a copilului şi dacă părinţii
înşişi ar aprecia rolul şi calitatea poveştilor respective.
Dar… de prisos vorbele mele. O echipă
complexă de cercetători autentici ar putea răspunde mult mai bine şi mai cu
folos la întrebarea: „Sunt pentru copiii de astăzi emisiunile pentru copii?“.
(Sau e ca atunci când injecţiile intramusculare ajung în grăsime iar cele
intravenoase se fac paravenos?) De ce ne vine să râdem ca de o prostioară când
reporterul întreabă copiii de azi: „Cum au apărut animalele?“ iar preşcolarii
mici răspund, logic şi firesc: „Din mămicile lor“. Nu cumva râdem de noi înşine
că, la doi-trei ani, habar n-aveam „cum au apărut animalele“? Şi ce alt răspuns
şi-ar fi dorit reporterul?
La un curs de comunicare intitulat „Copil de
radio“, un elev din clasa a patra, cu mamă româncă şi tată din Asia, la tema
„Interviuri despre mine“, a consemnat: „De curând, a trebuit să cer părerea
celor din jurul meu despre mine. Mi-am luat un pix şi un carneţel şi am trecut
la treabă. – Mamă, care este părerea ta despre mine? – Eşti frumos, inteligent şi
descurcăreţ, dar eşti puţin cam
dezordonat, puţin cam prea visător şiprea puţin responsabil faţă de
datoriile tale… – Tată, care este părerea ta? – Eşti deştept, bine făcut şi
chipeş, dar puţin cam slăbuţ, puţin cam dependent de mama ta şi puţin cam răsfăţat… Am citit şi răscitit
părerile părinţilor mei despre mine, încercând să-mi dau seama cum sunt eu în
ochii celorlalţi. Sunt frumos şi deştept dar puţin cam aşa, puţin cam
altfel, puţin… Poate că aşa sunt eu!
Dar peste câţiva ani, când o să fiu puţin
mai mare, vreau să urc puţin în
vârful Everestului şi să-mi strig puţin
numele, vreau să zbor printre stele şi să le prind puţin în mâini, vreau să descopăr leacurile tuturor bolilor din
lume şi vreau să fac puţină pace! Un
băiat de 11 ani, astăzi cam puţin, dar
mâine mare“. Semnează: „Arian Oloumi, născut la Teheran“. Seamănă şi nu seamănă
astfel de mărturisiri cu gândurile noastre, dar bine ar fi să aflăm cât şi cum.
