Cu o poveste simplă, dar nu lipsită de subtilităţi, spectacolul „Insula măștilor”, al Teatrului Excelsior, reprezintă, din multe puncte de vedere, o gură de aer proaspăt.
Există legi nescrise ale teatrului, majoritatea necunoscute publicului. Între ele, la loc de cinste e cea care spune că, „după ce dă colţul ierbii”, publicul nu mai are același apetit pentru sălile de spectacol, preferând să-și petreacă timpul în aer liber, pe terase sau în parcuri. Perioada cu pricina începe prin luna martie/aprilie și se întinde până în..., mă rog, până când se scoate paltonul de la naftalină.
Este și motivul pentru care teatrele, mai de voie, mai de nevoie, s-au întors în ultimii ani la obiceiul – istoric, altminteri – de a performa în aer liber. Printre ele, Teatrul Excelsior, cu al său „Insula măștilor”. O adaptare în stil Commedia dell’Arte, după „Insula sclavilor” a lui Marivaux.
Cu regizorul Enrico Bonavera mă mai întâlnisem, tot la Excelsior, cu ocazia spectacolului „Arlecchino și pierdutele iubiri”. Această a doua întâlnire a fost mai pe inima mea. Motivul? Curăţenia stilului. Commedia dell’Arte este un gen spectacular care are nevoie ca de aer de... aer, de spaţiu deschis. Băgat în sală e ca într-o etuvă, parcă e „strâns de gât”. Iar publicul e cu mult mai convenţional. Mai puţin dispus să se adapteze poveștii și să recompună, la rându-i, gloata de târgoveţi și precupeţe, cei care, prin pieţe și mahalale, prin aplauzele și hohotele lor, acum mai bine de 500 de ani, au pus umărul la creșterea acestui gen teatral.
Poveste simplă, dar subtilă
Așadar, în spaţiul deschis, mai precis în grădina Casei Filipescu-Cesianu, de pe Calea Victoriei, regizorul italian și-a invitat spectatorii, prin intermediul tinerilor actori de la Excelsior, într-un ţinut magic, într-o poveste-canava simplă, feeric-infantilă, populată, așa cum o spune și titlul, de măștile clasice ale comediei populare italiene.
Articolul continuă după recomandări
Fără a vă dezvălui intriga, vă mărturisesc că povestea, simplă în felul ei, este departe de a fi una lipsită de subtilităţi psihologice. Aceasta crește de la scenă la scenă, oferind actorilor, dincolo de satisfacţia unei coliziuni frontale cu acest gen, șansa unor prestaţii despre care își vor aminti, cu bucurie, peste ani. Pe „palco scenico” din grădină, ajutat de un decor turnant (parcă deja marca înregistrată a teatrului), a evoluat o echipă care s-a achitat cu brio de sarcinile impuse de lucrul cu masca.
Este vorba despre Ion Bechet (Trivellino), Ovidiu Ușvat (Ducele), Ana Udroiu (Palmira), Iulia Samson (Pasquina), Mihai Mitrea (Arlecchino), Mircea Alexandru Băluță (Brighella), Raluca Botez (Algesira), Andreea Hristu (Adalgisa), Alex Popa (Orazio), Dan Pughineanu (Pantalone), Matei Arvunescu (Bartolo), Alex Călin (Rashid), Loredana Cosovanu (Farid) și Alex Călin (Albumazar).
Căzând în păcatul subiectivismului, „am plecat acasă” cu cei a căror prestaţie m-a făcut să simt cel mai profund imensa bucurie nu a interpretării, cât a „jucatului”: Dan Pughineanu și Alex Călin (care s-au „lipit” excepţional de măști), precum și Ana Urdoiu. Premiul cu coroniţă i-a revenit actriţei Raluca Botez, o delicioasă mască-fără-mască excepţional asumată, o Coană Chiriţă rătăcită pe insulă.
Dar, așa cum spuneam, merită să mergeţi să vă realizaţi singuri topul preferinţelor într-un spectacol care, din multe puncte de vedere, va însemna pentru dumneavoastră o gură de aer proaspăt.
