Parcă,
anul acesta, programele muzicale dedicate Sărbătorilor pascale au fost mai puţine
sau poate mai discrete, dar melomanilor li s-au oferit, prin compensaţie, alte
surprize, aşa cum a fost, spre exemplu, noua producţie cu Aida la Opera din Iaşi,
prezentată în „Anul Verdi“, astfel încât s-a optat pentru o creaţie monumentală
deopotrivă sub aspect muzical şi scenic. De această dată însă, viziunea
regizorului András Kürthy (invitat din Ungaria) a rămas pe coordonate clasice,
reducând la limită relaţiile între personaje, „scăpând“, spre surprinderea mea,
destule greşeli sau stângăcii în atitudini sau amplasament, dar care pot fi
remediate (sau înlăturate) uşor.
Decorul
(László Székely) sugerează construcţii masive, posibil din marmură (deşi
structurile – coloane, ziduri imense, scări – sunt din lemn), care se depărtează
sau se îmbină pentru a marca spaţiul în care se derulează acţiunea. De efect
este, spre exemplu, deschiderea prin care este adus eşafodajul din „scena
Consecraţiei“, pe care se află parte dintre preoţi, dar şi Marea Preoteasă
(soprana Ana-Maria Donose), aceasta cântând deci în scenă, nicidecum din
culise, aşa cum se petrece în general; de altfel, şi în „tabloul Judecăţii“,
preoţii şi Radames evoluează în faţa publicului, aspect mai puţin uzitat, dar
nu fără precedent. Mişcarea modulelor permite schimbarea rapidă a locaţiei,
asigurând fluenţa acţiunii, interesantă fiind şi deplasarea către centrul scenei
a cadrului-mormânt, ieşind parcă din zidul-monolit al posibilului templu. Reuşită
a fost şi ambianţa actului III, pânza de fundal imaginând Nilul pe care pluteşte
barca din care coboară fiica faraonului, totul guvernat de o imensă lună plină;
nu ştiu însă de ce penumbra, firească în noapte, lasă locul luminii puternice,
deşi eroii ar fi trebuit să se ascundă în întuneric. Iar structura cu perdeluţă,
amintind de un paravan sau de o poartă maramureşeană, „coborâtă“ în „camera lui
Amneris“, cred că poate fi evitată.
Costumele
(schiţate de Zsuzsanna Kiss) sunt viu colorate, cu mult „aur“ şi sclipiri din
abundenţă, într-o gamă stilistică eterogenă, alăturând repere posibil din
Egiptul antic, rochii de seară superbe (purtate însă de... sclava Aida!), albul
robelor preoţilor, albastrul intens şi turcoaz pentru însoţitoarele lui
Amneris, roşul intens al balerinelor care se mişcă graţios, simpatic, chiar dacă
fără vreo legătură cu festivităţile din Triumfal, amintind (şi) de celebrii „şoricei“
(coregrafia Adrian Mureşan, de la Opera Maghiară din Cluj).
Sub aspect muzical, trebuie remarcat faptul
că orchestra a sunat foarte bine, riguros, cu o paletă expresivă diversă şi
bogată, dirijorul David Crescenzi reuşind şi o coordonare sigură între fosă şi
scenă, corul a cântat, de asemenea, cu rigoare şi acurateţe (maestru de cor
Manuel Giugula), apelându-se şi la corul de copii „Juniorii Operei“ (pregătit
de Raluca Zaharia), baletul a avut farmec în sine, numeroşii figuranţi s-au
integrat cu aplomb în mulţimea soldaţilor ce ocupă scena în special în
„triumfal“, dar fără să o sufoce, excelenţi au fost trompetiştii (cântând pe
instrumente apropiate epocii), iar distribuţiile echilibrate şi de calitate. Deşi
în cea de a doua seară se dorea ca toţi soliştii să fie „ai teatrului“,
probleme de sănătate (virusul gripal „se ia“...) au determinat solicitarea, în
ultima clipă, a sopranei Carmen Gurban (care apăruse şi în prima seară),
reeditând succesul în dificila partitură a Aidei, glasul său calitativ, condus
impecabil, cu fineţe, nobleţe şi dramatism, oferind momente de mare frumuseţe
în arii, duete sau terţete, înălţându-se strălucitor peste întreg ansamblul; şi
tot de la Cluj a sosit mezzosoprana Liliana Ciucă, reluând, la rândul său, un
personaj care, de-a lungul vremii, i-a adus multe elogii, întrupând o Amneris
temperamentală, cochetă, dar şi umană în ardenţa trăirilor sale, vocea frumoasă
şi egală în registre răspunzând convingător intenţiilor sale interpretative.
Abordând în debut riscantul rol Radames, tenorul Cosmin Marcovici a apelat la
experienţa sa îndelungată pentru a rezolva ţesătura ingrată, poate cu o anume
precauţie, dar muzical şi cu implicare în creionarea eroului, baritonul Oleg
Ionese (de la Chişinău) a avut un glas tunător, potrivit unui războinic tratat totuşi
ca un primitiv, Daniel Mateianu a fost un impunător Rege, constituind surprize
deosebit de plăcute şi basul Dan Popescu în Ramfis (cu prestanţa şi glasul
amplu cerute de rol) şi tenorul Andrei Apreotesei, pentru prima oară în
episodicul Mesager (etalând însă o voce sigură, robustă, cu un potenţial demn
de un real interes).
Un
spectacol eclectic dar unitar (şi nu e un paradox), propunând mult fast şi
„greutate“, realizat într-un timp record, cu un efort adesea epuizant, ceea ce
nu se dezvăluie însă celor din sală, care la final au ovaţionat minute în şir,
semn că s-a împlinit exact ce s-a dorit. Aidaeste o partitură îndrăgită şi, pentru că ansamblul sună dens şi bine pus la
punct, pentru că, după cum menţionam, există şi o distribuţie „a casei“ (aspect
remarcabil în sine), care a lucrat sub îndrumarea renumitei soprane Marina
Krilovici, invitată special la Iaşi, pentru că decorurile grele (şi la propriu şi
la figurat) şi costumele multicolore (ce pot concura adesea creaţiile unor
designeri la modă) atrag privirea, având deci toate ingredientele unei producţii
care, cu siguranţă, va face serie lungă.
