Era în ajunul Crăciunului 1982. Spectacolul
cu Procesul de Suhovo-Kobâlin, în care Amza Pellea juca rolul principal se
terminase. În timp ce ne duceam la cabine, i-am amintit lui Amza că-mi
promisese un interviu.
– Vino la mine la cabină mai târziu să-l săvârşim.
– Nu eşti obosit, nu îţi e greu după
spectacolul ăsta atât de tensionat la finalul căruia mori? l-am întrebat zece
minute mai târziu, când am intrat la el în cabină.
– Oboseala nu e de acu’. Vine de când, ca un
căpiet ce sunt, mă aruncai în vârtejul ăsta al vieţii şi de atunci o ţiu aşa,
puia gaia, ba cu filmu’, ba cu teatru’, ba cu nea Mărin ăsta a cărui umbră a
început să mă urmărească şi de care nu mai scap. Io tot sper să-l pierd pe
drum, dar el neam, cum spusei, se ţine după mine scai, aşa că eu nu-mi doresc
decât un concediu care să nu se mai termine. Hai, întreabă-mă orice vrei. Nu
mai sunt la vârsta să mai am secrete. Astă seară sunt liber, nu mai fac pe Moş
Crăciun, ca de obicei, nevastă-mea şi fiică-mea sunt plecate, iar eu, cum îţi
spusei, sunt liber-liber.
–
Cum fuse – na, că o luai pe olteneşte – povestea de iubire de la filmul Osânda?
–
Nimerişi la punctu’ slab. La Osânda avusei de la cel de sus o osândă. Om
în toată firea, îmi pierdui capul şi mă-ndrăgostii de partenera mea din film şi,
ca să nu mai fac contabilitate dublă, vorba lui Nea Iancu, plecai de acasă, că
fata de care mă-ndrăgostii era, măi băiete, ceva ce nu se există decât în
filme, ca să glumim. Avea nişte picioare care porneau direct din gât şi, ca să
nu mai pierdem timp cu întrebarea ce s-a mai întâmplat, îţi mărturisesc că
idila s-a terminat ca o vâlvătaie care se stinge repede, că fiind iarnă şi
frig, fata îmi ceru un vizon. Ce să fac? Dădui din colţ în colţ, că să vezi, că
o fi, c-o păţii, vezi Doamne, ca să treacă iarna. Dar avusei ghinion de-o iarnă
lungă şi vrând-nevrând, fui obligat până la urmă să-i iau vizonu’... Şi trăirăm
în pace şi onor până-n iarna următoare, când fuse neică iar o iarnă tare
friguroasă şi fata îmi mai ceru iar un vizon, ca să aibă de schimb. Dar acu’ mă
gândii mai mult: bine, fac rost de bani, îi mai iau un vizon, dar ce mă fac dacă
la anu’ vine o iarnă şi mai friguroasă şi o să mai vrea iar un vizon? Aşa că mă
întorsei acasă cu coada-ntre picioare, iar nevastă-mea, mintoasă, mă primii cu
braţele deschise.
–
Dar cum a fost la vânătoarea aia la care ai luat parte cu Ceauşescu?
– Băi
frate, fuse ceva de panopticum. Ceva ce n-am să mai văz: iepuri zburând! Era
cam aşa: se mergea într-un grup cu Ceauşescu-n frunte, după care veneau ştabii şi
specialiştii în vânătoare, iar la urmă ăştia mai amărăşteni, ca mine. Din
dreapta şi din stânga zburau păsări în care trăgea întâi el şi după aia ăilalţi,
la indicaţia şefilor cinegetici. Noi, ăştia de la urmă, auzeam indicaţiile de
pe margini: „Băgaţi fazanii, daţi drumu’ la potârnichi, băgaţi raţele sălbatice...“.
Şi păsările zburau şi din dreapta, şi din stânga. Dar, la un moment dat, auzii:
„Băgaţi iepuri!“. Şi atunci, neică, văzui iepuri zburând. Săracii, zăpăciţii ăia
care aruncau păsările, încurcaseră borcanele.
Băileştii
–
Întreabă-mă mai departe, nu te uita că-s obosit, că nu dormii toată noaptea, că
fuse o noapte lungă şi neagră şi pe deasupra se-ntâmplă să pice pe capul meu nişte
rude de la Băileşti. Aflaseră că mă mutasem într-o casă cu multe odăi, care
fusese a maestrului Beligan, şi hop şi ei, chipurile că li se făcuseră dor de
mine şi mă ţinură cu poveşti de ale lor până dimineaţa. Până dimineaţa mă ţinură
cu poveşti, până mă ameţiră. Unu din ăştia de veniră la mine azi-noapte îi zice
Gheorghe a lu Dămijeană şi ie văr de frate cu Dumitru Ţoi de-o ţâne pe Gherghiţa
lu’ Stan a lu’ Vadră, nepotu’ lu’ Stăncel a lu’ Căldare, de-i zice lumea
Fluerici şi-l cunună pe naş Pantelică a lu’ Marin Juvete, acesta de-l luai io
ca model pentru drăciile astea ce le fac la tembelizor. Ei, şi Gheorghe acesta
a lu’ Dămijeană, fiind responsabil la bufet, chefuind seară de seară, băgase
mâna pân’ la cot în banii statului, şi-l apucă deodată frica şi venii să se lămurească
la o gâcitoare vestită de prin Dămăroaia, care-şi spunea Afrodita Ofelia
Galiturci, deşi ea se numea Safta Covete, ca să-i ghicească ce-l aşteaptă. Şi
nu veni singur. Îl luase cu el şi pe vără-su, Gigel de la Craiova, de e frate
cu Georgeta a lu’ Mişu Avocatu, şi pe Dumitrică a lu Trifoi de o ţâne pe a lu’
Ciuciu Stan a lu’ Ştirbu, cu care e văr de fraţi cu cuscra mân-sa cu a lu
Dumitru Păţâtu care a ţânut-o pi a lu’ Cocoşel, de e vară cu Veta lu Marin
Juvete, acesta, de-l luai eu, cum îţi spusei, ca model, şi e văr de frate cu a
lu’ Ciuciulete, de-o ţâne pi a lu’ Conovăţ, care e frate de soră cu Tache
Pecingine, de-i zice lumea Vitriol, iar mă-sa Otravă. Ei, şi gâcitoarea asta îi
zâsă să nu dea pe acasă vreo trei zile şi plecă omu’ lămurit. Dar unde să se
ducă? Au vrut mai întâi să-l calce pe unul Dumitrică a lu’ Spânu, care făcuse
armata la călăraşi cu schimbul cu Stănică a lu’ Spânzuratu care stă cu fie-sa
în Balta Albă şi e măritată cu unul a lu’ Giubegea care lucrase la administraţia
financiară, dar acum se pensionase, dar nu-l găsiră acasă, că taman atunci, cum
ar veni ieri, plecaseră la Băileşti la nunta lu’ Marin Ciupitu cu Mariţa lu’
Porunghelu, fata lu’ Petrică a lu’ Stănoagă şi a Ioanei lu’ Căcărează, aşa că
se gândiră să vină la mine.
– Nu te supăra, nu
cumva ai uitat pe cineva din satul acesta?
– Sigur că da, mă
cârlanule, băgaşi bine de seamă, îi uitai pă mulţi. Mai întâi bărbaţii, cum ar
fi Gheorghe a lu’ Smucitu, Dumitru a lu’ Căpistere, Mărin Găliceanu, Tănăsică a
lu’ Colan a lu’ Miron, Ion a lu’ Zbangă, Stan a lu’ Plămădeală, Dumitru lu’ Tătoiu,
Gogu a lu’ Vârlan, Costel a lu’ Gogu lu’ Neacă, Fănică a lu’ Majuru, apoi pe
Popa Vârlan, de-i ieşi numele de Soni, după care ar mai fi a lu’ Cocoşel, care
sunt trei: Radu, Ion şi Vasile. Apoi trebuie să-i punem la socoteală pe Florică
a lu’ Tăgălan, pe Sile a lu’ Măcelaru, pe Bobică a lu’ Mazăre, pe Petrică a lu’
Stănoagă, pe Gogu Tămâie, pe Petrică a lu’ Mercea, ce stătu o vreme la Cărbuneşti,
şi uitai să-l pomenesc la catastif pe Radu a lu’ Zbangă şi pe Saiche a lu’
Smucitu’.
– Pe
ăştia i-ai mai pomenit, l-am întrerupt eu oprind reportofonul.
– Nu
copchilu’ lu’ neica, eşti în acesta. Dă drumu’ la drăcia aia care zici că
înregistrează. L-am pomenit pe a lu’ Zbangă şi pe Gheorghe a lu’ Smucitu, or,
în sâtuaţia asta pe care ţi-o pomenii, Smucitu avu doi fii: pe Gheorghe, pe
care ţi-l spusei mai înainte, şi pe Saiche de care vorbii acu’, iar cu Zbangă
acesta situaţia e complicate rău de tot. Da’ rău de tot. Zbangă acesta avu cu
Floarea a lu’ Clonţ trei fii: Ion, Stan şi Vasile, dar dracu ştie de ce o părăsii
şi se-ncurcă cu Catariţa a lu’ Fusui, cu care nu se mai însură şi cu care avu
alţi trei copchii, că aşa e la sat iarna: lucrează lumea pe rupte, nu se joacă.
Şi copchiilor ăstora lumea le zicea tot a lu’ Zbangă, că trăiau tot în grădina
lui, iar Zbangă acesta, să ştii, a fost nebun mare la viaţa lui. Nu-ţi spusei?
Cum dracu se-ntâmplă? Zbangă e acesta care-şi bătu nevasta, c-a mâncat porcu’ căţaua,
care mâncase gâsca şi-a vrut să omoare căţaua, da’ n-a mai apucat, că n-a mai
avut grijă muierea şi atunci el o bătu pe nevastă, care plecă şi el o ţâne acu
pe a doua, că aia cu porcu’ s-a măritat cu altu’. N-ai aflat? Afli în momentul
acesta. Acu’ o să iau la rând fomeile, că nu le uitai. Ele ar fi Ioana a lu’
Florea a lu’ Cătană, Dumitriţa lu’ Curmei, Catariţa lu’ Pătrunjel, Dominica a
lu’ văru Stan, Dada Floarea a lu’ Cocoşel, naşa Reta a lu’ naşu Pantelică,
Stana lu’ Cal Alb, Stana lu’ Pecingine, aia care, după ce şi-a cumpărat pantofi
cu tocuri nalte, i-a rămas numele de Stana Toace, şi Mitra a lu’ Solomon, aia
care ducându-se odată la doctor şi acesta întrebând-o unde o doare, ea a arătat
cu mâna într-un anumit loc ruşinos după mintea ei. „Adică mitra“, a precizat
medicul. „Nu, Mitra sunt eu, pe mine mă doare născătoarea“, l-a contrazis
femeia.
Moş Crăcilă
Se făcuse
târziu. Cabina şi holul din faţa cabinei se umpluseră de colegi şi de
tehnicieni care, în loc să plece acasă, se adunaseră ca la urs şi-l ascultau.
Cunoşteam tot ce povestea, îl mai auzisem şi cu alte ocazii, dar ce mai conta.
Era fascinantă, scânteietoare relaţia dintre el şi noi, cei care-l ascultasem.
Oamenii se dezbrăcaseră, îşi aduseseră scaune, iar alţii se aşezaseră pur şi
simplu pe jos, iar el a vorbit, a povestit şi alte năzdrăvănii. Cum, de
exemplu, la filmul Mihai Viteazul, echipa
de filmare l-a uitat pe câmpul de bătălie în costum de Mihai Viteazu şi a fost
obligat să meargă trei kilometri pe jos până la primul sat. Şi, mai ales, ce
necazuri a avut cu cenzorii, care l-au acuzat că, într-o emisiune de
televiziune, în loc de „Leana din capul satului“ ar fi spus „Leana din capul
statului“. În final, a deschis câteva sticle de şampanie, pe care avusese grijă
să le aducă de acasă, şi, după ce toţi am dat pe gât lichidul gălbui şi spumos,
am început să fredonăm în cor cântecul copilăriei noastre – „Moş Crăciun cu
plete dalbe / a sosit de prin nămeţi / şi ne-aduce daruri multe / pentru fete şi
băieţi / Moş Crăciun, Moş Crăciun“ – deşi cu toţii ştiam că nu e voie să facem
aşa ceva, că lui Moş Crăciun trebuia să-i spunem Moş Gerilă. Eram siguri că a
doua zi se vor găsi unii binevoitori care vor raporta unde trebuia tot ce s-a
întâmplat. Neuitând să adauge că pe Moş Gerilă noi îl numeam Moş Crăcilă.
La
un an de la acest Ajun de Crăciun, nea Marin s-a stins din viaţă.
