Un Guggenheim din America, Benjamin din neamul deloc sărac al lui Solomon, mare industriaș căruia Turnul Eiffel din Paris îi datorează liftul, iar uzinele de la Reșița, șuruburile și grinzile, și-a adăugat la sacii cu arginți și dota dolofană a miresei sale – Florette Seligman. Ea era o floare aleasă dintr-o familie de bancheri, care în anul 1898 avea să aducă pe lume un fruct viu căruia i-a dat la botez numele de Marguerite „Peggy”.
    Peggy era poate de la început cam neastâmpărată, astfel că tatăl ei începuse să lipsească tot mai des de acasă, spre a-și căuta binefăcătoarea liniște lângă o oarecare Ninette Aubart, care nu avea habar de monotonia vieții casnice și nu făcea deloc din amor o tragedie, mulțumindu-se cu mici cadouri – o vilă, o mașină, un iaht, ceva diamante, călătorii prin ținuturi exotice, recepții sofisticate și alte asemenea nimicuri. În vremea asta, Florette se ofilea sub greutatea caratelor din imperiul său bancar, ignorând cu superbie rătăcirile Benjaminului său soț. Și a fost anul acela blestemat – 1912, cu un Titanic rătăcit în necuprinsul de adânc al mării. După ce fidela lui însoțitoare – Ninette – a prins un loc la clasa a treia pe ultima barcă lansată pe valurile negre ale Atlanticului, Benjamin Guggenheim a rămas pe puntea vaporului, cu un pahar de coniac fin în mână, pe care valetul său avea grijă să i-l umple de cum se golea, în vreme ce orchestra interpreta Valurile Dunării până când avea să se aștearnă înfiorătoarea liniște. Florette a avut gentilețea s-o recupereze pe Ninette. Splendidă solidaritate feminină în fața tragediei. Nu se știe exact dacă au și plâns una pe umărul celeilalte.
    Abia intrată în adolescență, Peggy era deja milionară în dolari, isteață și plictisită de acel dolce far niente în care-și duc traiul cei care și-au dat doar osteneala să se nască și s-au și văzut prinși în mlaștina acaparatoare a arginților care se tot înmulțeau. Ea dorea să simtă că trăiește, că în viață trebuie să-ți câștigi pâinea cea de toate zilele folosindu-ți mintea și mâinile. Ideea de câștig nu-i era deloc străină. Fusese chiar educată în această „religie” cu închinare la vițelul de aur. A început prin a face pe vânzătoarea într-un magazin de te miri ce. S-a plictisit repede și pe la 20 de ani a plecat la Paris. A vizitat muzee, era nelipsită de la petreceri private, dădea ea însăși astfel de bairamuri la care fiecare invitat avea sticla lui de șampanie preferată. S-a îndrăgostit de artă și, mai abitir, de artiștii moderni, de poeți, dansatori, toți șăgalnici și berbanți.
    Un unchi al său – Solomon Guggenheim – pusese de un muzeu în America. Ea a găsit că e mult mai incitant să-și cumpere mai întâi cu banii moșteniți niște amanți și abia apoi să-și deschidă o galerie de artă. Curând avea să fie numită pe drept „amanta modernismului” (sau a moderniștilor), după ce și-a perfecționat experiențele sexuale până la a ajunge la o adevărată artă. Am spus artă? Păi cum ar fi fost să fie altfel dacă printre aleșii ei erau un Kandinsky, un Klee, un Picabia, un Braque, un Picasso, un Daly, un Gris, un Delaunay (dar și soția acestuia, ca să nu se simtă biata de ea înlăturată de la dulcele festin), niște sculptori aciuați din Paris, dar și uriașul Constantin Brâncuși, „un amestec de țăran șiret și zeu adorat”, cum avea să-l caracterizeze „amanta modernismului” după ce a purces la a-l seduce. Se întâlniseră evreicuța-zarafița Peghița și olteanul sculptor mare – zeu isteț deghizat în țăran încăpățânat.
    Era 1940. Timpul trecea bezmetic, nemții se apropiau de Paris. Evreii părăseau corabia în mare pericol de scufundare. Peggy cumpăra zilnic, pe sume derizorii, lucrări de artă, pentru care astăzi se jonglează cu milioane de euro la marile case de licitație, de la cei care se grăbeau să plece de teama lagărului, de teama morții. Negocierea pentru „Pasărea” bătea pasul pe loc. „Ne-am certat îngrozitor”, mărturisea ea în volumul autobiografic „Confesiunile unei dependente de artă”, apărut și în traducere românească la Editura Pandora, 2016. Nimeni până atunci nu-i impusese ei, zarafiței, prețul tranzacției. Că a recurs la o mică învârteală cât să nu iasă de tot în pagubă, asta-i altă poveste. A propus să plătească în franci francezi, pe care i-a cumpărat la schimb în America, unde cursul dolarului era mai mare, alegându-se cu 400 de dolari din totalul de 4.000 pretinși de sculptor pentru lucrare. Aviz nezarafilor: oricât de bogat e cel care cumpără ceva de la tine, acesta va încerca prin orice mijloace să te tragă măcar un pic pe sfoară, altfel se va simți total nefericit.
    Când lucrurile au rămas cum ceruse Brâncuși, în iunie 1940, înainte de plecarea ei în America, o mașină a oprit în fața atelierului din Impasse Ronsin, Peggy a coborât cu banii conveniți în mână și sculptorul a întâmpinat-o cu „Pasărea” în brațe și cu lacrimi în ochi, schimbul încheindu-de chiar pe trotuar.
    Alte două lucrări – „Muza” și „Măiastra” – aveau să intre tot în colecția Peghiței. Dar cum nemții erau la porțile Parisului, lucrările din galeriile ei de artă din Londra, Paris, Veneția trebuiau să fie puse grabnic la adăpost. Peggy a cerut Luvrului un metru cub de spațiu de depozitare undeva în sudul Franței, dar i s-a răspuns că lucrările ei nu merită să fie salvate. Deh, se mai înșală și cunoscătorii într-ale artei... Avea și ea acolo niște Picasso, Kandinsky & comp., deci nu mare lucru.
    A, da, între timp se și căsătorise cu un aristocrat francez – Laurence Vail, specialist în golit sticle de șampanie și coniac pe care apoi le decora cu colaje, îndeletnicire care s-a dovedit foarte rentabilă când Peggy le-a vândut pe bani buni în America. Ba i-a mai făcut și doi copii – Sinbad și Pegeen – acelui făcător de nimic care, spre a-și menține condiția fizică, o altoia pe nevestica lui cu sârg când o prindea pe acasă venită de la eternele ei întâlniri de amor (pentru artă). L-a părăsit, dar i-a lăsat o generoasă pensie pe viață, cât să tot aibă cu ce-și cumpăra coniacul cel de toate zilele. De decorarea sticlelor nu s-a mai ocupat.
    După aristocratul băutor fruntaș, soț i-a devenit scriitorul John Holmes, căruia ea i-a asigurat toate condițiile de creație prin stațiuni însorite de pe Riviera sau prin alte locuri de poveste. Cinci ani cât au fost împreună, ea și-a îmbogățit substanțial lecturile, el n-a prea avut inspirație la scris, dar a continuat pugilismul à la Laurence Vail pe fesele și bicepșii femeii. A urmat Max Ernst să-i pună pe deget inelul. Nu, el n-a bătut-o. În 1941, împreună cu Max, dar și cu Laurence și copiii lor, Peggy a plecat în America.
    Alte expoziții, alte achiziții: atunci îl descoperă ea pe artistul pictor sărăntoc Jackson Pollock, simte ce poate (în pictură, cum altfel?), îi cumpără o vilă, ca să aibă condiții de lucru, îi cumpără și primele tablouri și îl lansează în vârful noii generații de creatori americani de artă. Sub acoperișul ei erau nelipsiți toți artiștii care fugiseră din Europa din pricina războiului. Ea îi ocrotea pe toți, dar nu uita să le achiziționeze lucrările pe bani cât mai puțini. Astfel avea să obțină lucrări semnate de Fernand Léger, Magritte, Dali, Mondrian, Marcel Duchamp, Djuna Barnes, Frida Oppenheimer, Frida Kahlo etc., ceea ce-l făcea să scrâșnească din dinți pe unchiul Solomon, care se vedea concurat de năstrușnica nepoată.
    Ca să-și diversifice puțin preocupările, Peggy a mai scris o carte, tot autobiografică – „Aut of this century” –, fiindcă subiecte avea destule, scandalizând pudibunda respectabilă societate cu ai săi „stâlpi” de care se sprijineau toate „navele” în derivă din oceanul iubirilor fără iubire.
    După încheierea războiului, Peggy & comp. revin în Europa, ea își cumpără Palazzo Venier dei Leoni, la Veneția, care avea să rămână ultima sa locuință de pe pământ și îl transformă în casă-muzeu, de vizitat contra unei taxe.
    Divorțează în 1948 și de Max, își împart à l’amiable câinii și pisicile persane, noi prieteni – Chagall, Oko Ono, Françoise Sagan –, dar și dintre cei vechi, o frecventează; multora le-a făcut pensii pe viață, șampania nu lipsește niciodată, marile muzee – Luvru, Tate Gallery, Victoria și Albert
Museum – îi deschid brațele, invitând-o să-și expună colecțiile.
    Între timp, gustul pentru arta modernă se întețise, prețul tablourilor o luase razna. „Amanta moderniștilor” intuise perfect afacerea. Alesese lucrări de artă una și una, pentru un onorariu infim. Îi onorase însă generos cu iubirea ei pe artiști. Din prea lunga listă a „fericiților”, să-i amintim pe Man Ray, Marcel Duchamp, Roland Pernose (pe care l-a căsătorit după folosire cu amica ei, Lee Miller, celebră artist-fotograf), Yves Tanguy, Mondrian, Fernand Léger, Picasso, Brâncuși și... ne oprim, ca să nu se supere umbra lui Cocteau că nu i-a fost dat s-o preschimbe pe minunata Peggy în Jean Marais.
    După 1968, când Ceaușescu era pe cai mari și suverana Marii Britanii îl plimba cu trăsurica ei pe malurile Tamisei, Peggy a dat o fugă prin România, că auzise ea c-ar exista și pe aici pictori mari, a „picat” chiar pe un salon național de artă și a cumpărat un vraf de lucrări, printre care și „herghelia” cailor zburători (patru lucrări de mari dimensiuni) ai pictorului profesor N. Iorga, de amintește acesta și acum de marea „pleașcă” prin care, cu banii rămași, și-a luat un apartament și... o șampanie. Nu, n-a băut-o cu Peghița. Cu gândul la ea, da!
    Moartea a găsit-o pe terasa Palazzoului său din Veneția, la 23 decembrie 1979. Cenușa ei a fost depusă sub iarba din grădina ultimei reședințe pământene. Lucrările ei sunt expuse o parte în casa-muzeu Palazzo, „Peggy Guggenheim” din Veneția, și cea mai mare parte în Muzeul „Solomon Guggenheim” din New York. Nepoții ei – a avut vreo opt – au primit, fiecare, câte un milion de dolari. Atât. Nicio lucrărică însă din fabuloasa ei colecție. Știa ea de ce.
    Zarafița Peggy a fost, în fond, o femeie foarte generoasă. Le-a dăruit cu seninătate, celor pe care i-a îndrăgit ca oameni și i-a admirat pentru talentul lor într-ale artei, nu doar trupul iubind iubirea, dar și banii care oricum îi prisoseau. Ne-a dăruit și nouă, celor neștiuți de ea, bucuria de a admira, când vom ajunge, dacă vom ajunge, lucrările unor mari artiști reuniți în marile colecții „Guggenheim” din orașul gondolelor sau de peste Ocean. Ajunge-vom vreodată? Oricum, lucrările ne-așteaptă.