Unul din cei mai celebri români în lume, desigur după Palade și Coandă,
este regizorul Andrei Șerban. A montat spectacole de teatru și operă, a susținut
workshopuri pe aproape tot mapamondul: New York, Tokio, Cardiff, Nancy, Minneapolis,
Boston, Paris, Leeds, Geneva, Viena, Zürich, Londra, Nice, San Francisco, Florența,
Epidaur, Lisabona, Chicago, São Paulo ș.a. Se pare că doar pe continentul australian
n-a călcat.
În 1990 a fost invitat să fie directorul Teatrului Național din București,
de unde a plecat intempestiv peste doi ani. S-a vehiculat ideea că ar fi plecat
în 1993 scârbit din România, jurând că nu se mai întoarce, plecare formidabilă urmată
de conferințe de presă fulminante, de scrisori deschise distrugătoare sau lacrimogene,
de un întreg scandal programat să transforme o opțiune personală într-o conspirație
națională. Și totuși, în ciuda celor spuse și întâmplate, s-a întors de mai multe
ori, chiar mai repede decât își închipuiau unii, montând la Opera Română scandalosul
spectacol „Oedip“ de George Enescu, reușind să enerveze pe aproape toată lumea,
divizând lumea artistică și culturală românească. De atunci a revenit de mai multe
ori, mai întâi regizând la teatrele de limbă maghiară, apoi la Odeon controversatul
subiect cu mizera și tragica întâmplare de la Tanacu, iar spre final a montat spectacole
interesante („Lear“ cu personajele femei, „Ivanov“, „Omul cel bun din Seciuan“)
în Capitală, dar niciunul dintre ele nu au avut anvergura „Trilogiei“, pusă în scenă
la Naționalul bucureștean în anii ’90.
L-am cunoscut cu mulți ani în urmă, prin 1965, după premiera spectacolului
„Romeo și Julieta“ de la teatrul din Ploiești. Nu realizase încă interesantele lui
spectacole de la Piatra Neamț, care l-au propulsat ulterior în arena internațională.
Era un tânăr spectator care venise să vadă spectacolul împreună cu alți oameni de
teatru din București, iar eu îl interpretam pe preotul Lorenzo. L-am revăzut mai
târziu, când devenise directorul Teatrului Național, cu prilejul unui interviu pe
care i l-am cerut. În noua montare de la Teatrul Odeon – „Soldatul de ciocolată“,
totuși modestă, în care acțiunea se petrece în Bulgaria, cu personaje cu nume bulgărești, scrisă de G. B.
Shaw în 1938, în maniera lui Eugèn Scribe, cu accente acide la adresa războaielor
fratricide și patriotismului de paradă, Andrei Șerban, uzând de o traducere și o
adaptare a Danei Dima, care e și regizor asociat, recurge la tot ce se poate folosi
într-o piesă construită tehnic în celebra carcasă italiană cu trei pereți pe care
s-a încăpățânat să-i păstreze totuși: soldați mărșăluind prin sală, ofițeri care
folosesc primele balcoane ale Odeonului ca avanposturi, scaune, mese, chiar un fotoliu,
utilizate ca niște tribune volante, de pe care actorii își strigă replicile ca pe
niște arii cântate de interpreții lirici în fortisimo, cearceafuri pentru descărcarea
nervilor protagonistelor, nișe în pereți folosite ca ascunzători, ca în Commedia
dell’arte.
Și cu toate acestea, spectacolul este modest, amintind doar vag de
marile și interesantele lui spectacole de altădată. Poate că altădată, de exemplu,
ar fi deschis pereții și ar fi instalat în scenă rețelele de sârmă ghimpată atât
de caracteristice primelor războaie mondiale,
ar fi adus cohorte de figuranți ai armatelor beligerante, ar fi amenințat publicul
și eventual ar fi luat câțiva spectatori prizonieri. Dar nimic din aceste trucuri
nu sunt folosite de regizor, care nu are la îndemână decât ușile de la un mic balcon,
un scaun, o masă, un fotoliu și niște cearceafuri. Mai sunt spânzurate niște sutiene,
ciorapi și e de mirare cum regizorul nu le folosește în bătaia pomenită.
În ultimă instanță, la fel
ca Shaw care scrie despre bulgari gândindu-se la englezi, Andrei Șerban îi mânuiește pe „bulgarii“ din scenă
gândindu-se la păcatele românilor. În spectacol se mai citesc cu plăcere trimiterile
la personajele caragialiene sau la motivele hamletiene, săgețile lui îndreptându-se
mai ales împotriva poncifurilor patriotice ceaușiste, iar din când în când se aud
fragmente din opera „Ernani“ de Verdi și probabil din alte opere pe care nu le-am
identificat. Se mai observă un semn spectacular terifiant: prezența soldatului rus,
excelent interpretat mut și câteodată și cu vorbe de Dimitri Bogomaz. Totuși, spectacolul
nu se salvează decât prin interpretarea actorilor teatrului Odeon, care deseori
e mai mult de excelentă. Antoaneta Zaharia (Ecaterina), Alina Berzunțeanu (Luca),
Cezar Antal (Nicola), Gelu Nițu și Constantin Cojocaru (Petkov) sunt aproape de
nerecunoscut în noua situație, în haina rolurilor create de Andrei Șerban, în matca
celor scrise de Bernard Shaw, dar mai ales Sabrina Iaschevici (Raina), despre care
am mai scris, cu un farmec personal inedit și o siluetă de invidiat (cheltuind o
formidabilă energie fizică și inteligență
artistică, creează un rol extraordinar, sensibil, romantic și pragmatic). Doar Alex
Papadopol face excepție, în rolul elvețianului, dovedindu-se cam placid, cam șters,
chiar monoton, probabil dorind să arate că e absolut imparțial în rolul, totuși
de prim-plan, al soldatului de ciocolată.
Regizorul, care a urmărit reprezentația din loja Odeonului, notându-și
probabil deficiențele, a reluat o interesantă inovație mai veche a sa, aceea ca
într-o seară să joace o distribuție, iar în următoarea seară alta. În prima seară,
reprezentația s-a jucat cu cele două distribuții: o distribuție un act, cealaltă
alt act. Rar mi-a fost dat să văd atâtea forțe actoricești într-un singur spectacol,
dăruindu-se total rolurilor respective. E adevărat că spectacolul este semnat de
Andrei Șerban. E adevărat, în serile când am văzut și revăzut spectacolul, s-a râs
nepermis de puțin. Probabil ulterior, când va trece emoția primelor reprezentații,
spectacolul se va așeza în matca lui firească de comedie. Cred din toată inima că
e benefică revenirea lui Andrei Șerban în țară, care aduce un autentic aer proaspăt
și poate constitui un imbold pentru tinerii regizori, majoritatea bântuiți actualmente
de metafizica și trama textului, care, în ultimă instanță, nici nu mai contează. După o idee de Cehov pot fi numite multe spectacole,
ca de exemplu „Pescărușul“ de la Bulandra, după o idee de Dostoievski „Crimă și
pedeapsă“ de la același teatru, după o idee de Caragiale „O noapte furtunoasă“ la
Nottara și tot după o idee caragialiană „O scrisoare pierdută“ la Teatrul de Comedie.
Ar mai fi de adăugat că scenografia semnată de Anka Lupeș este la
obiect și, ca să glumim, spectacolul este vorbit nu în greaca veche, ci în limba
română actuală. În concluzie, „Soldatul de ciocolată“ e, după părerea mea, un spectacol
fără probleme, care nu ar putea să enerveze pe cineva din elita conducătoare, perfect
pentru actualii manageri de teatre care nu vor să supere pe absolut nimeni, cât
timp ei sunt înfipți la cârma teatrelor de ani de zile, nici guvernul, nici primarii,
nici funcționarii culturali, care mânuiesc bugetele teatrelor respective. Desigur,
spectacolul va face o serie lungă.