Newsflash
Cultură

Andrei Șerban, din nou la București

de Candid STOICA - iul. 20 2016
Andrei Șerban, din nou la București
     Unul din cei mai celebri români în lume, desigur după Palade și Coandă, este regizorul Andrei Șerban. A montat spectacole de teatru și operă, a susținut workshopuri pe aproape tot mapamondul: New York, Tokio, Cardiff, Nancy, Minneapolis, Boston, Paris, Leeds, Geneva, Viena, Zürich, Londra, Nice, San Francisco, Florența, Epidaur, Lisabona, Chicago, São Paulo ș.a. Se pare că doar pe continentul australian n-a călcat.
     În 1990 a fost invitat să fie directorul Teatrului Național din București, de unde a plecat intempestiv peste doi ani. S-a vehiculat ideea că ar fi plecat în 1993 scârbit din România, jurând că nu se mai întoarce, plecare formidabilă urmată de conferințe de presă fulminante, de scrisori deschise distrugătoare sau lacrimogene, de un întreg scandal programat să transforme o opțiune personală într-o conspirație națională. Și totuși, în ciuda celor spuse și întâmplate, s-a întors de mai multe ori, chiar mai repede decât își închipuiau unii, montând la Opera Română scandalosul spectacol „Oedip“ de George Enescu, reușind să enerveze pe aproape toată lumea, divizând lumea artistică și culturală românească. De atunci a revenit de mai multe ori, mai întâi regizând la teatrele de limbă maghiară, apoi la Odeon controversatul subiect cu mizera și tragica întâmplare de la Tanacu, iar spre final a montat spectacole interesante („Lear“ cu personajele femei, „Ivanov“, „Omul cel bun din Seciuan“) în Capitală, dar niciunul dintre ele nu au avut anvergura „Trilogiei“, pusă în scenă la Naționalul bucureștean în anii ’90.
     L-am cunoscut cu mulți ani în urmă, prin 1965, după premiera spectacolului „Romeo și Julieta“ de la teatrul din Ploiești. Nu realizase încă interesantele lui spectacole de la Piatra Neamț, care l-au propulsat ulterior în arena internațională. Era un tânăr spectator care venise să vadă spectacolul împreună cu alți oameni de teatru din București, iar eu îl interpretam pe preotul Lorenzo. L-am revăzut mai târziu, când devenise directorul Teatrului Național, cu prilejul unui interviu pe care i l-am cerut. În noua montare de la Teatrul Odeon – „Soldatul de ciocolată“, totuși modestă, în care acțiunea se petrece în Bulgaria, cu  personaje cu nume bulgărești, scrisă de G. B. Shaw în 1938, în maniera lui Eugèn Scribe, cu accente acide la adresa războaielor fratricide și patriotismului de paradă, Andrei Șerban, uzând de o traducere și o adaptare a Danei Dima, care e și regizor asociat, recurge la tot ce se poate folosi într-o piesă construită tehnic în celebra carcasă italiană cu trei pereți pe care s-a încăpățânat să-i păstreze totuși: soldați mărșăluind prin sală, ofițeri care folosesc primele balcoane ale Odeonului ca avanposturi, scaune, mese, chiar un fotoliu, utilizate ca niște tribune volante, de pe care actorii își strigă replicile ca pe niște arii cântate de interpreții lirici în fortisimo, cearceafuri pentru descărcarea nervilor protagonistelor, nișe în pereți folosite ca ascunzători, ca în Commedia dell’arte.
     Și cu toate acestea, spectacolul este modest, amintind doar vag de marile și interesantele lui spectacole de altădată. Poate că altădată, de exemplu, ar fi deschis pereții și ar fi instalat în scenă rețelele de sârmă ghimpată atât de caracteristice primelor  războaie mondiale, ar fi adus cohorte de figuranți ai armatelor beligerante, ar fi amenințat publicul și eventual ar fi luat câțiva spectatori prizonieri. Dar nimic din aceste trucuri nu sunt folosite de regizor, care nu are la îndemână decât ușile de la un mic balcon, un scaun, o masă, un fotoliu și niște cearceafuri. Mai sunt spânzurate niște sutiene, ciorapi și e de mirare cum regizorul nu le folosește în bătaia pomenită.
    În ultimă instanță, la fel ca Shaw care scrie despre bulgari gândindu-se la englezi,  Andrei Șerban îi mânuiește pe „bulgarii“ din scenă gândindu-se la păcatele românilor. În spectacol se mai citesc cu plăcere trimiterile la personajele caragialiene sau la motivele hamletiene, săgețile lui îndreptându-se mai ales împotriva poncifurilor patriotice ceaușiste, iar din când în când se aud fragmente din opera „Ernani“ de Verdi și probabil din alte opere pe care nu le-am identificat. Se mai observă un semn spectacular terifiant: prezența soldatului rus, excelent interpretat mut și câteodată și cu vorbe de Dimitri Bogomaz. Totuși, spectacolul nu se salvează decât prin interpretarea actorilor teatrului Odeon, care deseori e mai mult de excelentă. Antoaneta Zaharia (Ecaterina), Alina Berzunțeanu (Luca), Cezar Antal (Nicola), Gelu Nițu și Constantin Cojocaru (Petkov) sunt aproape de nerecunoscut în noua situație, în haina rolurilor create de Andrei Șerban, în matca celor scrise de Bernard Shaw, dar mai ales Sabrina Iaschevici (Raina), despre care am mai scris, cu un farmec personal inedit și o siluetă de invidiat (cheltuind o formidabilă  energie fizică și inteligență artistică, creează un rol extraordinar, sensibil, romantic și pragmatic). Doar Alex Papadopol face excepție, în rolul elvețianului, dovedindu-se cam placid, cam șters, chiar monoton, probabil dorind să arate că e absolut imparțial în rolul, totuși de prim-plan, al soldatului de ciocolată.
     Regizorul, care a urmărit reprezentația din loja Odeonului, notându-și probabil deficiențele, a reluat o interesantă inovație mai veche a sa, aceea ca într-o seară să joace o distribuție, iar în următoarea seară alta. În prima seară, reprezentația s-a jucat cu cele două distribuții: o distribuție un act, cealaltă alt act. Rar mi-a fost dat să văd atâtea forțe actoricești într-un singur spectacol, dăruindu-se total rolurilor respective. E adevărat că spectacolul este semnat de Andrei Șerban. E adevărat, în serile când am văzut și revăzut spectacolul, s-a râs nepermis de puțin. Probabil ulterior, când va trece emoția primelor reprezentații, spectacolul se va așeza în matca lui firească de comedie. Cred din toată inima că e benefică revenirea lui Andrei Șerban în țară, care aduce un autentic aer proaspăt și poate constitui un imbold pentru tinerii regizori, majoritatea bântuiți actualmente de metafizica și trama textului, care, în ultimă instanță, nici nu mai contează.  După o idee de Cehov pot fi numite multe spectacole, ca de exemplu „Pescărușul“ de la Bulandra, după o idee de Dostoievski „Crimă și pedeapsă“ de la același teatru, după o idee de Caragiale „O noapte furtunoasă“ la Nottara și tot după o idee caragialiană „O scrisoare pierdută“ la Teatrul de Comedie.
     Ar mai fi de adăugat că scenografia semnată de Anka Lupeș este la obiect și, ca să glumim, spectacolul este vorbit nu în greaca veche, ci în limba română actuală. În concluzie, „Soldatul de ciocolată“ e, după părerea mea, un spectacol fără probleme, care nu ar putea să enerveze pe cineva din elita conducătoare, perfect pentru actualii manageri de teatre care nu vor să supere pe absolut nimeni, cât timp ei sunt înfipți la cârma teatrelor de ani de zile, nici guvernul, nici primarii, nici funcționarii culturali, care mânuiesc bugetele teatrelor respective. Desigur, spectacolul va face o serie lungă.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe