Acum mulți ani, mica mea corabie, ce purta prin lume o picătură
de suflet românesc răsărită în teatru, m-a adus pe țărmul plin de taine al
Australiei. Și iată că, într-o bună zi, am poposit și în Canberra, capitala
politică a țării. Însoțit de un bun prieten român, aflat de mult timp acolo,
admiram cu ochi de copil minunile acelui tărâm fermecat. Când, deodată, în fața
mea, se înălță o clădire masivă de-o eleganță rece și sobră, ce parcă te obliga
s-o privești doar de la distanță.
– Ce instituție este aceasta? am întrebat curios.
– Este clădirea parlamentului australian, mi s-a răspuns.
Și, nu știu de ce, în clipa aceea, o vagă neliniște îmi cotropi
sufletul. Imensa construcție din fața mea semăna – ce-i drept, mai stilizată –
cu Casa Poporului de la noi. Dar tot acolo, în fața impunătoarei ei intrări, ce
parcă îi spunea omului să se simtă mai mic și neînsemnat, din iarba parcului se
ridica o mică baracă de carton improvizată sărăcăcios, cu o ușă deschisă ce
abia se ținea în balamale, invitându-te parcă, cu glas stins, să pătrunzi spre un
gol de suferință și de deznădejde umană.
– Dar asta ce mai este? mi-am întrebat prietenul, fiind cuprins
de o totală nedumerire.
– Este protestul băștinașilor aborigeni, care-și cer pământul
înapoi, mi-a răspuns el cu un firesc nebănuit de mine.
Mă uitam, cuprins de uimire, dar, în același timp, și de o milă
ce-mi străbătu tot sufletul, la biata baracă de carton, ce parcă se așezase cu
ultimele-i puteri în fața imensei clădiri de beton și sticlă, murmurându-și ca
o lumânare sfârșită dreptul la proprietate și sfânta ei demnitate. Apoi am
văzut cum, la câțiva metri în fața acelei uși deschise, spre infinita
deznădejde, înconjurat de câteva pietre, pline și ele de o tăcută tristețe,
ardea mocnit un mic foc.
– Acela reprezintă spiritul lor neînvins și nu are voie să se
stingă niciodată, îmi șopti la ureche prietenul meu, simțind să-mi lămurească
trista nelămurire ce mă cuprinsese.
Era o zi frumoasă de vară în care totul părea încremenit de
căldură. Nicio boare de vânt nu se simțea în aerul rămas singur, parcă și el
fără de respirație. Față în față, clădirea cea mare și rece a parlamentului
australian, singură în orgoliul ei ca o piramidă egipteană în deșert, părăsită
de oameni și de timp, și mica baracă săracă, improvizată din carton, cu focul
mocnind în față-i, se priveau două lumi diferite. O tăcere ca un abis le
despărțea. Prăpastie tragică între om și om, săpată de om!
Și de ce oare, după
atâția ani de uitare, brusc, toate aceste imagini mi-au revenit în minte și în
suflet citind cartea scrisă de dr. Mircea Gelu Buta, intitulată atât de
paradoxal și de necrezut pentru vremurile pe care le trăim Intelectuali
îmbisericiți? O fi discreția ei cu care își murmură trecutul, precum
pâlpâirile agonice ale tăciunilor din micul foc menit să alunge uitarea? Sau poate
contrastul izbitor dintre această carte și lumea de azi, imensă, străină,
agresivă și atee, ce-i stă în față precum clădirea aceea masivă, strivitoare de
drept nativ, ce sfida mica baracă de carton? Eu cred că toate la un loc. Căci
cartea aceasta, la fel ca micul foc nestins, are menirea să alunge uitarea și,
poate mai mult decât atâta, să pună demnitatea trecutului la lucru.
Citiți-i paginile și veți vedea cum, rând pe rând, se aprind, ca la suflarea
unui duh sfânt, tăciunii dăinuirii noastre sufletești. O vibrație
tainică de trăire creștină te învăluie tăcut, dând parcă inimii tale un alt
ritm și o altă vocație. Și atunci, din întuneric, tăciunii se aprind și,
rând pe rând, își strigă numele: episcopul Nicolae Ivan, episcopul Nicolae
Colan, părintele Dumitru Stăniloae, Alice Voinescu, patriarhul Iustinian,
George Enescu, Ion Barbu. Lumini sufletești ale acestui neam ce se aprind
pentru o clipă la tainica suflare a iubirii de Dumnezeu și țară. Măsura
impecabilă a demnității românești, spiritul de jertfă organic al acestui popor
și acea noblețe creștină, pe care numai suferința în numele credinței
i-a putut-o dărui ca un veșnic stigmat al iubirii dumnezeiești. Sfântă
frescă a unui popor tragic, biruit de istorie, dar nicicând de necredință.
Căci, dincolo de scriitura în sine, se întrevede conștiința creștină a
autorului, ce se apleacă spre icoana neamului ca ciutura de lemn după apa
curată și rece a fântânii, în plină secetă de Bărăgan.
Neprețuite lumini de tărie și de credință românească conține
cartea. „Sângele forte!” spunea undeva Victor Babeș. Acel sânge luat de la o
specie puternică și injectat alteia slabe îi dăruiește, în final, acesteia din
urmă forța supraviețuirii și cu mult mai mult decât atât, acel scut împotriva
bolii numit imunitate. Căci asta face, în ultimă instanță, și doctorul Buta cu
minunata-i carte: o miraculoasă și atât de necesară transfuzie de sânge
forte românesc. Sfinții și bieții martiri ai acestui neam au avut și au tăria
aceasta de nebiruit. Tainică și negrăită împărtășire este învecinarea cu
ei, măcar pentru o clipă. Piscuri înalte ce au putut cândva să sărute cerul!
Mircea Gelu Buta provine, la rându-i, din rândul doctorilor
creștini, care-și puneau deopotrivă urechea pe cordul bolnavului, dar și pe inima
țării, ca să-i asculte bătăile de viață, acele trepte neatinse de pași
către Dumnezeu.
Ce arc de cerc peste timp este cartea aceasta! Ce curcubeu în
zarea creștină a neamului! Sunt 70 de ani de când, în România ocupată de
tancurile sovietice, se ridica neînfricată vocea curată și lămuritoare a
marelui savant și anatomist Grigore T. Popa, care, la Ateneul Român, în acel
sinistru an 1947, ținea conferința intitulată: „Morala creștină și timpurile
actuale. Mai este posibilă astăzi credința în Iisus Hristos?”. Și iată că
astăzi credința mai este posibilă, dar tancurile nu mai sunt. În schimb,
la orizont se arată o altă boală sufletească. Iar germenul patogen e invizibil.
Dar tot acum, Mircea Gelu Buta are curajul, crescut din credință, să
mărturisească public că România nu va fi nicicând „altfel”, ci pururea aceeași
cu sine. Pesemne că aplecându-se peste focul acela mic și suflând în el, ca să
nu se stingă, un tăciune s-a aprins pentru o clipă și i-a șoptit: „Cum am mai
fost și cum se cade să fim totdeauna, suntem și azi, cărturari și țărani,
preoți și credincioși, împreunați în sfântă frăție și hotărâți să rămânem așa
în toate zilele vieții. Asta e tăria noastră, că alta nu avem!”*.
*Mărturisirea de credință făcută în
primăvara anului 1941, în plină ocupare a Ardealului de Nord de trupele
maghiare în urma Dictatului de la Viena, de către episcopul Nicolae Colan, al
Vadului, Feleacului și Clujului