Se
întreba Psalmistul: „Doamne, ce este omul, de te-ai făcut cunoscut lui?“. O
întrebare deschisă cât zarea căutărilor, ca o speranţă pe care omul o urmăreşte
până la hotarul zădărniciei, înţelegând că este fiinţa căreia Dumnezeu i s-a făcut
cunoscut, fără să răspundă întrebărilor copleşitoare ce se ivesc. În altă
parte, psalmistul mulţumeşte lui Dumnezeu că l-a făcut „o fiinţă atât de
minunată“, cum minunată, „mai presus de mine“ este ştiinţa Lui, la care omul nu
poate ajunge, dar spre care năzuieşte fierbinte. Domnul, „creatorul tuturor
celor văzute şi nevăzute“, se face cunoscut neîncetat prin toate pe care „cu înţelepciune
le-a făcut“. La „plinirea vremii“, Dumnezeu s-a făcut cunoscut prin Fiul Său,
Cel Unul Născut mai înainte de toţi vecii, cum mărturisim în Crez iar acum
colindul vesteşte: „Astăzi S-a născut Cel făr-de-nceput, cum au spus
proorocii“. Lucrând voia Tatălui Ceresc, Hristos S-a întrupat de la Duhul Sfânt
şi din Maria Fecioara, S-a făcut om ca omul să se îndumnezeiască. Odată cu
întruparea Fiului lui Dumnezeu, se schimbă statutul ontologic al omului, care
nu mai este doar rob, ce-şi primeşte simbria pentru osteneala sa, ci poate
deveni fiu, moştenitor al vieţii veşnice care, scrie Sf. Apostol Ioan, înseamnă
„Să Te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe care
L-ai trimis“. Naşterea lui Hristos, sărbătorită în fiecare an ca piatră de
hotar pentru mersul omului prin timp, a împărţit istoria umanităţii în două
mari etape, încredinţând că „de acum până-n vecie Domnul cu noi o să fie“. Până
la naşterea cea peste fire a Domnului, se putea spune cu Eclesiastul că „nimic
nu e nou sub cer“, fiindcă noul avea să vină de mai sus, de la Cel ce a făcut
cerul şi pământul. Cu Mântuitorul primim o „poruncă nouă“, a iubirii
aproapelui, pentru că însuşi Dumnezeu este iubire. Întruparea este Sărbătoare a
Teofaniei, căci Dumnezeu S-a făcut ca noi, a venit la noi, a petrecut printre
noi ca să ne readucă la El, Cuvântul cel dintru început S-a făcut trup spre
biruinţa celui mai mare vrăjmaş – moartea şi rămâne cu noi „până la sfârşitul
veacurilor“.
„Că la Dumnezeu nimic
nu e cu neputinţă“
Bătrânii
noştri numeau preasfânta Naştere a lui Hristos „praznic luminos“, unul al
Luminii care „luminează şi sfinţeşte pe tot omul ce vine în lume“. Lumină
vestitoare de Lumină a fost şi steaua care i-a călăuzit pe magi şi tradiţia
spune că s-a arătat în Egipt şi în Persia cu vreo doi ani înainte. Mersul ei
era cu totul neobişnuit, după proorocia lui Valaam, de la miazăzi la miazănoapte,
alungând întunericul pentru cei care trăiau în „latura şi umbra morţii“. Mai
strălucitoare decât oricare alta dintre cele care au fost văzute vreodată,
steaua vestea „răsăritul cel de sus“. S-a discutat îndelung despre aceşti
vestitori şi, de curând, s-a emis ipoteza că însăşi steaua călăuzitoare s-a făcut
Pruncul divin. Ei, magii, cei mai învăţaţi şi înţelepţi oameni ai timpului, au
cuprins în ştiinţa lor calea ce avea să-i ducă la marele Împărat ce „avea să
împărăţească lumea“ şi a cărui „împărăţie nu va avea sfârşit“. Cunoscători al ştiinţei
şi filosofiei, ei nu au fost impresionaţi că au găsit pe „împărat“ într-o peşteră
sărăcăcioasă, că Maica sa era o Fecioară a cărei simplitate era haina sfinţeniei
ei, şi îi aşază cu plecăciunea cuvenită darurile: aur, smirnă şi tămâie.
Sfântul Ioan Gură de Aur consideră că acesta era felul lor de a arăta că
Pruncul Sfânt nu era un simplu rege, ci un Dumnezeu. Magii, Baltazar, Gaspar şi
Melchior au dăruit aur ca unui Împărat, tămâie ca unui Dumnezeu şi smirnă ca
unui arhiereu care urma să primească moartea pentru toată omenirea. Ce nu
puteau ei înţelege şi nici nu aveau cum era Învierea lui Hristos, cu mult peste
puterea minţii lor şi, dacă vreţi, aici este punctul de întâlnire al cunoaşterii
şi credinţei. Scria Sf. Apostol Pavel: „Dacă Hristos nu a înviat, zadarnică
este credinţa voastră“, cum zadarnică e şi propovăduirea şi aşa împlineşte înţelegerea
cuvintelor rostite de Hristos: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa“. Înştiinţaţi
de planul ucigaş al lui Irod, magii nu s-au mai întors să-i spună unde l-a văzut
pe Pruncul-împărat, dar nu ştim încotro au plecat şi ce au făcut. Un lucru e
sigur: întâlnirea cu Hristos le-a schimbat drumul, ocolind pe cel ce plănuia
într-ascuns uciderea Sa. Cu adevărat, întâlnirea oricărui om cu Hristos îi
schimbă viaţa, care nu mai este spre moarte, ci spre înviere. Mai mult poate ar
fi cuprins cu mintea al patrulea mag, Artavan, care nu se ştie de ce nu a ajuns
la 
peşteră să se închine lui Hristos. Nu se ştie nimic despre darul pregătit,
dar se povesteşte că a fost mereu pe urmele lui Hristos şi L-a ajuns când era răstignit
pe cruce. Este semnificativ acest sfârşit, ca şi cum darul pe care îl avea de
dat era însăşi viaţa lui. Citim într-o poezie a lui Blaga că, pe Cruce fiind,
Hristos vede alergând spre El o „făptură încinsă în sfoară“ în care nu recunoaşte
pe nimeni. Într-un târziu, aude şoapte: „Mai departe nu m-aş duce/Dă-te, dă-te
doar puţin mai/ într-o parte. Fă-mi şi mie/ loc pe cruce“. Dincolo de farmecul
versurilor transpare înţelesul că acel care se răstigneşte cu Hristos, va învia
cu Hristos, prin lepădarea de sine şi urmarea Celui care îndeamnă: „Îndrăzniţi.
Eu am biruit lumea“.
Slavă
întru cei de sus şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire
Atunci,
la început de ev, aceasta era noaptea când se împlinea sorocul vestit de
arhanghelul Gavriil Sfintei Fecioare Maria, cum va lua Prunc de la Duhul Sfânt,
care se va numi Iisus că „va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt Se va chema“.
Cuvintele Preacuratei Fecioare au fost începutul bun al lucrării de mântuire,
ascultarea voii lui Dumnezeu: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău“,
încredinţată că „la Dumnezeu, nimic nu e cu neputinţă“. Din neascultare au căzut
în orizontul morţii Adam şi Eva, prin ascultarea cuvintelor lui Dumnezeu, Fecioara
Maria, Maica lui Dumnezeu şi Maica noastră Sfântă ne împacă cu Cel ce ne-a făcut
după „chipul şi asemănarea Sa“. Sf. Evanghelist Matei aminteşte de proorocirea
lui Isaia: „Fecioara va lua în pântec fiu, care se va chema Emanuel, Dumnezeu
este cu noi“. De-a lungul anilor, s-a pus, cu îndreptăţire, întrebarea: De ce
era necesar ca Sf. Fecioară să se logodească cu dreptul Iosif? Reţinem cele
spuse de Sf. Vasile cel Mare şi Sf. Grigorie Teologul; după care logodna a fost
trebuincioasă ca nu cumva potrivnicul care ştia de taina Mântuirii să încerce a
o zădărnici în vreun fel. Da, Satana cunoaşte şi chiar mărturiseşte pe Fiul lui
Dumnezeu, se roagă Lui, de-ar fi să ne amintim de vindecarea celor doi demonizaţi
din ţinutul Gadarei, când „legiunea“ demonilor întreabă: „Ce ai cu noi, Fiul
lui Dumnezeu?“.
Om
fiind, chiar dacă unul drept, Iosif s-a întristat văzând cum logodnica,
nenuntită fiind, avea să fie mamă, dar îngerul i-a spus „nu te teme“, adăugând
că Pruncul era Fiul lui Dumnezeu. Cuvintele „nu te teme“ le întâlnim în Noul
Testament în momente-cheie, împlinind adevărul din cel Vechi după care „frica
de Dumnezeu este începutul înţelepciunii“ şi încredinţând că iubirea este desăvârşirea
ei. Împăcat, Iosif a luat-o pe Maria şi
au pornit spre Bethleem pentru că poruncise cezarul Augustus să se facă recensământ
şi fiecare trebuia să fie în cetatea sa. Bethleem, sau Efrata, era cetatea lui
David, numită „Casa Pâinii“ de patriarhul Iacob care, pe când îşi păştea oile,
a avut o viziune şi a prorocit că acolo va coborî şi Se va naşte Pâinea cea
vie. La Cina cea de taină, Iisus, frângând pâinea şi dăruind-o, a spus
ucenicilor: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi“,
ca pâine a Vieţii celei fără de moarte.
Ajunşi în cetatea Bethleemului, Iosif şi Maria nu au
găsit loc de găzduire şi, părăsindu-l, au aflat o peşteră, care se spune că era
a lui David, strămoşul său. Cu patru-cinci secole înainte, Miheia proorocise: „Şi
tu, Bethleeme, pământul lui Iuda, nicidecum nu eşti mai mic între cetăţile lui
Iuda, căci din tine va ieşi Învăţătorul, Care va paşte pe poporul Meu Israel“.
Trufia omului contemporan cu greu pătrunde înţelesul cum Dumnezeu
Atotziditorul, Necuprinsul, Cel care a făcut cerul şi pământul s-a făcut
cunoscut omului în condiţia lui cea mai modestă, pentru unii chiar umilitoare.
Cel la care toate sunt cu putinţă s-a născut ca prunc, care are nevoie de grija
părinţilor să crească; nu într-un palat, ci într-o peşteră. Este un firesc în
ordinea divină, pentru mulţi de neînţeles, dar Lumină fiind nu avea nevoie de
împodobirile strălucirilor omeneşti. „Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din
Dumnezeu adevărat“, Hristos coboară în lumea aflată în întuneric, în noaptea
necunoaşterii şi a fantasmelor din care teama înălţa idoli în speranţa vană a
unei împăcări. „Cel fără de-nceput“ a venit să pună început nou lumii aflate în
întunericul unui timp de criză spre a-l reînnoi arătându-ne cum, la rându-ne, împreună cu El o putem face. Cu gândul la
acea Românie dăinuitoare, ne-am putea întreba ce stare de spirit aveau strămoşii
noştri care plângeau de mila lui Bethleem pentru că nu „a primit pe Fecioara
Maria să-L nască pe Mesia”. Sigur, ştim
toate acestea însă rostul sărbătorii este ca, rememorându-le cu evlavia cuvenită,
să privim în noi înşine ca, înnoindu-ne toate cele dinlăuntru, să ne arătăm
vrednici a fi „gazdă a lui Hristos“. E vremea trezirii din somnul care „naşte
monştri“ ce măresc pe zi ce trece distanţa dintre un eu şi altul, ne
însingurează şi îndepărtează de Dumnezeu.
Naşterea lui Hristos dintr-o fecioară este un
eveniment cosmic şi ne imaginăm steaua care s-a oprit din drumul său, păstorii
cei care vegheau oile şi au văzut îngeri, peştera întunecată şi animalele care
erau prin preajma ieslei. Iată, Fecioara Maria cu Pruncul Iisus într-un sublim
care întrece întreaga putere de expresie a cuvântului omenesc dar inima o
cuprinde gingaş ca pe o taină din care soarbe trecerea-netrecere. Sf. Ioan
Maximovici scrie: „În taină Te-ai născut în peşteră, Mântuitorule, dar cerul ca
o gură Te-a propovăduit, steaua arătând-o“. Nimeni nu se aştepta la un
Mântuitor atât de smerit, dar abia aşa înţelegem mai bine că El aducea
mântuirea nu doar pentru unii aleşi după măsura cea strâmbă a lumii decăzute şi
că dorea „ca toţi să se mântuiască şi la conştiinţa adevărului să vină“. Au
presimţit-o păstorii după legile inimii de au văzut şi auzit îngeri: „Slavă
întru cei de sus, pe pământ pace, întru oameni bunăvoire“, după care au plecat
să-L vadă pe Mesia. Sf. Grigorie Dumnezeiescul cuvântător îndeamnă: „Acum tu
primeşte naşterea Sa şi saltă de bucurie… cinsteşte micul Bethleem, care te-a
întors din nou în rai! Închină-te în faţa ieslei mulţumită căreia, atunci când
erai necuvântător, ai fost hrănit cu Cuvântul. Aleargă cu daruri cu magii, ca
unui împărat şi Dumnezeu şi ca unui mort din pricina ta… Călătoreşte fără
prihană prin toate vârstele şi puterile lui Hristos, ca un ucenic al lui
Hristos. Pe urmă răstigneşte-te cu El, îngroapă-te cu El, ca să înviezi împreună
cu El şi să fii împreună cu El slăvit şi să împărăţeşti împreună cu El, văzându-L
pe Dumnezeu atât cât este cu putinţă şi fiind şi tu văzut de El“. Sf. Ap. Pavel
scrie că acum cunoaştem „în parte“, ca într-o „oglindă“ sau „ghicitură“, dar
atunci va fi cunoaşterea deplină, „faţă către faţă“.
Acesta
este Fiul Meu multiubit întru Care am binevoit
Păstorii,
înştiinţaţi de îngeri de Naşterea Sfântă, nu au stat pe gânduri, nu s-au
îndoit, ci şi-au spus: „Să mergem dar până la Bethleem… să vedem cuvântul
acesta ce s-a făcut şi pe care Domnul ni l-a făcut cunoscut“. De îndoit, s-a
îndoit însă dreptul Simeon, când traducând din proorocul Isaia nu a înţeles cum
„fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu“. Pentru mentalitatea acelui timp aşa
şi era; nu puteau înţelege cum cele de peste fire nu pot fi măsurate cu cele
ale firii încătuşată în limitele pe care le absolutizează. A fost încunoştinţat că nu va muri până când nu se va
convinge de adevărul celor scrise în Cartea Sfântă, şi cele nevăzute se vor
face văzute. Timpul se depăna indiferent şi el stătea la templu, aşteptând
minunea. După rânduiala Vechii Legi, în cea de a patruzecea zi de la Naşterea
Prealuminată, Iosif şi Fecioara Sfântă au venit cu Pruncul Hristos la Templu.
Pe dată L-a cunoscut şi, luându-L în braţe a spus: „Acum eliberează Stăpâne pe
robul Tău, după cuvântul Tău în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care
ai gătit-o înaintea tuturor popoarelor, Lumină spre luminarea neamurilor şi
slavă poporului Tău Israel“.
Şirul
sărbătorilor se împlineşte cu Botezul Domnului sau Epifania, urmată de soborul
Sf. Ioan Înaintemergătorul, început al misiunii mântuitoare a lui Hristos. Făcut
Fiu al Omului, Fiul Lui Dumnezeu povăţuieşte: „Învăţaţi de la Mine, căci Eu
sunt blând şi smerit cu inima“. Smerenia Sa vădeşte desăvârşirea la primirea
botezului; de departe văzându-L, Sf. Ioan vesteşte: „Iată mielul lui Dumnezeu,
Cel care a venit să ridice păcatul lumii“ şi chiar nu voia să-L boteze, spunând
că el are nevoie să fie botezat. Cu adevărat, Sf. Ioan Înaintemergătorul rămâne
„cel mai mare dintre cei născuţi din femeie“, dacă ne gândim la ce nivel de
cunoaştere de sine ajunsese încât L-a mărturisit pe Mesia înainte de lucrarea
sa pământească. L-a recunoscut din pântecele maicii sale, Elisabeta, când a văzut-o
pe Fecioara Maria, dar apoi căile vieţii lor au fost deosebite – Sf. Fecioară
Maria a fost încredinţată templului; Sf. Ioan şi-a dus viaţa în asceză şi, bun
cunoscător al Legii, striga în pustia de atunci, nu prea diferită de aceea de
acum: „Pocăiţi-vă, drepte faceţi căile Domnului“. Chemarea la mărturisirea păcatelor
era una spre purificare a omului şi a naturii pe care a contaminat-o cu faptele
nesăbuite. Boteza deci în apa Iordanului, profeţind că Cel care vine după el îi
va boteza cu Duh sfânt şi cu foc. Cu o dreaptă înţelegere a faptelor ce măsoară
timpul, mai spunea că „Cel ce vine“ este mai mare decât el, recunoscând că nu
este vrednic nici să-i dezlege încălţămintea. Văzându-L, îşi recunoaşte condiţia
de supus: „Mie îmi trebuie să mă botez de la Tine şi Tu vii la mine?“. El răspunse
zicând: „Lasă acum pentru că aşa trebuie să primesc toată dreptatea“. Cuvinte
smerite, aproape şocante pentru omul contemporan obsedat de propria imagine,
gata de orice compromis pentru o cât mai favorabilă vizualitate şi tocmai de
aceea incapabil a se cunoaşte, dar lesne arătând „paiul din ochiul celuilalt“.
Întâlnim o paideia a pocăinţei cu mult mai profundă decât repetiţia ei până la
golirea de orice semnificaţie.
Venind
din Galileea neamurilor, Iisus S-a botezat tocmai în respectul legii care numai
astfel poate fi împlinită în spiritul ei, nu în litera ei. Ieşind Hristos din
apa Iordanului, ca şi pe vremea lui Noe, porumbelul aduce vestea cea bună a împăcării
lui Dumnezeu cu omul. Duhul lui Dumnezeu s-a coborât în chip de porumbel şi
glas din cer a vestit: „Acesta este Fiul Meu Cel Iubit întru care am binevoit“,
într-o desăvârşită unitate dintre Iubirea lui Dumnezeu şi voia Sa bună. Este
voia pe care Fiul Său, care s-a făcut Fiu al Omului, a urmat-o până la răstignire,
spunându-le ucenicilor că însăşi „mâncarea Mea este a face voia Celui ce M-a
trimis pe Mine“.
Sf.
Ioan Gură de Aur arată că Hristos este mai mare decât Sf. Ioan, fiindcă botezul
său era numai unul al recunoaşterii greşelilor, dar nu al iertării păcatelor,
„că numai ce poruncea oamenilor să se pocăiască, dar nu curăţea păcatele ca
Domnul“. Iertarea este dăruită abia prin purificarea cu Duhul Sfânt şi avem
numeroase exemple de consecinţele ei, de-ar fi să amintim vindecarea slăbănogului,
căruia îi şi spune: „Vezi de acum să nu mai păcătuieşti ca să nu ţi se întâmple
ceva mai rău“. A mai fost şi vindecarea femeii gârbove, condamnată a privi doar
în pământul din care suntem făcuţi şi în care ne întoarcem. Nu se putea uita la
cer, de unde spune psalmul, „vine ajutorul“, de la „Dumnezeu, Cel ce a făcut
cerul şi pământul“. Şi, iată, Dumnezeu însuşi vine de o dezleagă de neputinţa
ei existenţială, iar ea, liberă de neputinţa ei, aduce slavă lui Dumnezeu şi
laudă Lui „spre îndreptare“.
Intrarea
lui Hristos în apa Iordanului a sfinţit apa şi acum o facem şi noi în fiecare
an într-un ritual ce uneori este ritualism. Încremeniţi în forme, uităm că avem
mare nevoie de purificarea noastră şi prin noi a naturii pe care am îmbolnăvit-o
până acolo încât sunt voci ce spun că suntem aproape de autodistrugere. Într-un
timp al crizei, când se duce război atroce al tuturor împotriva tuturor, să ne
oprim o clipă la ceas de sărbătoare şi să primim cu luare aminte cuvintele
Celui care s-a făcut asemenea nouă ca să ne arate practic cum să ne facem
asemenea Lui, „blând şi smerit cu inima“. În zvon de colind, rememorând în
suflet taina naşterii Preasfinte, să privim în peştera din interiorul nostru,
pregătindu-ne a-L întâmpina pe Mântuitorul nostru, cel care ne-a eliberat din
temniţa vremelniciei spre a ne ridica în lumina cea fără de sfârşit a Iubirii
divine. Rugându-ne: „Doamne, arată-mi lumina Ta care s-a stins în mine!“, vom
afla răspuns şi vom cânta cu sfântă bucurie: „Hristos Se naşte, slăviţi-L!
Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L, Hristos pe pământ, înălţaţi-vă! Cântaţi
Domnului tot pământul!“.
