Poetul îi îmbracă haina pentru a ne atrage atenţia că limbajul său colorat ascunde, la fel ca pe scenă, emoţii pe care le percepem numai după ce am trecut de înveşmântarea vorbelor.
   O nostalgie a simetriei ne face oare să-l preferăm pe Bach lui Mahler sau pe Verlaine lui Apollinaire? Cu toate acestea, poetica versului alb este tot atât de pretenţioasă ca şi construcţia poeziei propriu-zise. Gheorghe Păun este un mânuitor exigent al versului cu ritm, măsură şi rimă, neacceptând compromisuri de dragul comunicării. Mai mult, pentru a servi forma de o sonoritate aparte – oarecum sotto voce –, poetul alege imagini nu izbitoare, ci autentificate fără ostentaţie.
   Traducerea în limba franceză aparţinând cunoscutei poete Paula Romanescu redă nu numai sensul versurilor, ci li se asociază prin eleganţă într-un fel de concert la două piane. Oricum, plăcerea estetică deplină nu poate fi obţinută decât prin lectura ambelor versiuni.