O,
voi, Nero, Caligula, împăraţi, regi şi regişori de mai antan, de mai ieri,
dintotdeauna, aflaţi că pe pământul din ţara tuturor libertăţilor (dacă există
viaţă şi după scurta trecere a boţului de lut însufleţit pe sub soare, trebuie
să fi aflat că s-a fost ivit pre Pământ o lume nou-nouţă!) îngerii s-au
statornicit la vedere printre muritori renunţând la aripile care, precum Albatrosul acelui poet, îi cam împiedică să meargă! Şi mai
aflaţi că voi n-aţi fost decât nişte îngeraşi fâlfâind din aripioare ca puii de
vrabie la primul zbor. Ei sunt experţi în căderi…
Despre
cei de acum („acum“ este eufemismul prin care definim zilele din anul 1985!) am
aflat şi noi de la un scrib mergător prin infernul cel de toate zilele (Dante,
ce-ai văzut tu ţine de poveştile Şeherezadei…), un deus ex machina care-şi scanează creaturile – Tony Kushner. Povestea scrisă de acesta se cheamă Îngeri
în America şi a primit premiul Tony
(şi l-o fi dat singur?) pentru cea mai bună piesă de teatru, în 1993.
Cum,
de la o vreme, lumina nu mai vine (doar) de la Răsărit, am prins a zări şi noi
lumină, hăt, de peste mări şi zări, unde o femeie cât un munte ţine aprinsă torţa
făgăduinţei de-a „Bine aţi venit acasă!“ pentru toţi fiii rătăcitori purtaţi de
valurile – vânturile Măriei Sale Timpul, rătăcitori care mai speră că undeva
trebuie să fie şi viţelul cel gras care-i aşteaptă gata pus la proţap.
Şi „Îngerii“
fură traduşi şi la noi de Ioana Ieronim (strădanie,
nu glumă, să adaptezi un limbaj „îngeresc“ cu inflexiuni idiş-ok-iste, dar şi
cu „suavităţi“ anatomo-fiziologice care să întregească splendoarea unor
portrete umane devastatoare!); Victor
Ion Frunză le arătă direcţia de scenă, Adriana
Grand le făcu ceva straie ca să
semene cât de cât a oameni, ba îi mai puse şi într-un decor, iar Virginia Mirea,
George Ivaşcu, George Costin, Sorin Miron, Adrian Nicolae, Alexandru Ion,
Nicoleta Hâncu şi Cristiana Răduţă
Bobic îi întrupară pentru ochii noştri care n-au prea văzut îngeri de când
cu izbânda raţiunii asupra inimii cu îndărătnica ei (i)raţiune.
Şi
ce-am văzut în lumea de îngeri (fie ei şi din America)? Că dragostea de cuplu,
din care răsăreau cândva acele ctitorii de viaţă – pruncii – pe care mamele le
purtau
la sân „întru veşnica pomenire a acestui soare şi-a acestui pământ“ (cum
zicea Marin al nostru cel Ensoleillé)
a fost complet reformată şi că de acum „la fiecare treaptă a scării blestemate“
tronează biruitoare „eterna plictiseală a vechiului păcat“ (cum intuise Charles
Baudelaire). După o scurtă rătăcire (care a durat câteva mii de ani), bărbaţii
au băgat de seamă că-şi pot oferi singuri, adică fără amestecul Evelor destul
de incomode, paradisul pierdut din pricina acestora. Rezultatul – un nou
dezastru.
Să
ajungi la imponderabilitate, să redevii îngerul prostuţ zburătăcind prin sfere,
ar trebui să treci mai întâi prin purgatoriul ştiut, să faci o escală pe un pat
de spital, să te mai lupţi cu un alt înger (iar vechea poveste?!) prin vreun
parc pe înnoptate, să-ţi goleşti de sânge trupul şi să te prăbuşeşti gemând de
sfâşiere în vreme ce iadul cel cu Zeul Ban face şi desface politică înaltă (şi
corectă foarte).
Răvăşitor
jocul actorilor. În această „simfonie a destinelor“, fiecare „instrument“ îşi
strigă disperarea de a fi, iar suma strigătelor este devastatoare. Dumnezeu însuşi
– marele dirijor – pare să-şi fi luat cerul în cap abandonându-şi creaturile
bezmetice, care nici vorbă să mai ştie de rugă şi teamă în imensa pustiire care
le-a devenit viaţa. Noroc, măcar, că nu-i prea lungă…
Spectacolul,
într-un crescendo al ororii, te ia de guler, te vâră cu nasul în cloaca tuturor
dezastrelor şi te împacă în mod miraculos cu iarna nemulţumirilor noastre
toate. Dar când, la lăsarea cortinei, crezi c-ai ajuns din nou om printre oameni
şi că măruntele tale necazuri sunt chiar balsam pe suflet, marele tartor al îngerilor,
mereu nevăzut, cum stă bine păpuşarilor planetari, ne transmite printr-un mesaj
electronic, cu litere de foc lunecând pe o bandă din susul scenei că, mâine,
urmează partea a doua a spectacolului şi că, de data aceasta, vom cunoaşte îngerii
dedulciţi la perestroika. Deci… Urmarea în numărul viitor.
