După ce a fost exilat într-o „Depărtare lăuntrică” prin anul 1980, venind dinspre „Departele Epimenides”, poetul Virgil Diaconu și-a început cu adevărat „Călătoria spre sine”, ridicându-se „Deasupra tenebrelor” cu un „Discurs despre liniște”, la a cărui limpezime trebuie să fi contribuit puțin și „Opiumul” din „Diminețile Domnului cu lepre și sfinți”, consemnând starea poeziei într-un „Jurnal erotic”, în vreme ce o „prințesă cu fluture” încerca esența zborului.
Cunoscătorii creației acestui poet împătimit de cuvânt din Argeșul cel de legendă, istorie culturală și presă literară de înaltă ținută vor fi înțeles, desigur, că doar din înșiruirea titlurilor câtorva dintre volumele sale am încercat să-i schițez profilul poetic.
„Fluturii” ieșiți din Atelierul de fluturi, cu ajutorul editurii Tiparg, sunt purtători de mesaje stranii despre labirintul din noi, singurătatea munților, avuție, femeia-copil, iubire sau lipsa ei. Ce nume li s-ar putea da poemelor lui Virgil Diaconu? Am spus poeme? Nu, este cu mult mai mult. Este un bal-carnaval fără muzici, dar cu înalte armonii de liniști topite în aforisme, este o singurătate devastatoare de munte care „nu poate fi decât singur” spre a-și împlini menirea „de a susține cerul”.
Și Diogene este un munte, rămas „singur cu soarele ce-i răsărea peste creste”, atunci când mătura cu un gest al mâinii sale trecătoarele umbre care se credeau Alexandru cel Mare. Și omul îndrăgostit este un munte (de n-o fi cumva un labirint) care-și ascunde femeia dragă în grota solară, tăinuită, a unui cântec (de n-o fi chiar inima lui). Și Eminescu este un munte –„el își pune muntele în tot ce face”. Muntele-Eminescu este Poezia. Cei ce nu-l văd astfel „beau întunecime” din debaraua în care-și vor fi depozitat cadavrele celor care, cred ei, le fac prea multă umbră de pe soclurile unde le-a fost însemnată trecerea printre muritori a trecătorului lor trup.
Dar „Femeia-copil”, Doamne, ce splendoare de fluture, ce uluitoare alcătuire de definiții! „Pentru peregrin e depărtarea.” Cum s-o ajungi decât depărtându-te de tine! Pentru „invulnerabil” este călcâiul lui Achile; „pentru Gordus” – nodul și sabia deopotrivă; „pentru înțelept” – cartea din care acesta nu va putea în veci să-și facă „table de legi”! Pentru simplul muritor, ea este iubirea de care este sigur că lui anume i-a fost menită și pe care știe (?!) că n-o va pierde niciodată.
Întreg volumul este, de fapt, autoportretul poetului „cu un cireș în brațe”. Nu, să nu vă treacă prin minte să-i devastați crengile încărcate de roadă dulce ca o dragoste amară (plecăciune, Arghezi), ci să pășiți cu grijă prin atelierul din care, iată, fluturii lui se preschimbă în file de carte peste care alunecă mângâietoare „și mâinile prințesei, și florile de câmp ale copilăriei” (cum care?, cea de acum în care ne-am trezit deghizați în adulți, ca să nu ne mai recunoască niciodată copilul care vom fi fost).
Să recitim în tihnă acest volum de aforisme al lui Viril Diaconu – poet la modul absolut, fără rest – și, poate, ne vom trezi noi înșine cu un cireș în suflet când brațele- gânduri dor de greul singurătății care s-ar vrea copil cu cireșe la ureche. Și, mai cu seamă, tot mergând spre departe, să găsim și drumul întoarcerii în noi, acolo unde eternitatea jinduiește să se preschimbe în secundă și care s-ar vrea fluture cu aripi de cer hălăduind printre/peste buruienile în floare ale pământului despre care spunea unul c-ar fi „albastru/ca o portocală”.
